Union Square sub vifornita - unul din cele mai vechi filme new-yorkeze

(Click here for the English version)

Childe Hassam - Iarna in Union Square, 1889–90: din 1889 pana in 1895, Hassam a lucrat intr-un atelier aflat la numarul 95 pe Fifth Avenue, nu departe de Union Square, unul din subiectele lui favorite din acea perioada. Imaginea aceasta arata scuarul cum se vede dinspre sud din coltul strazii 16. In fundal, hotelul Morton House este vazut din stanga, iar vis-a-vis pe dreapta este cladirea aceea cu turn - acolo era Domestic Sewing Machine Company. Intre ele, de abia vizibila, turla lui Trinity Church
(fragment din catalogul web al muzeului Metropolitan)

Union Square: locul unde Broadway si Park Avenue se intalnesc cu Strada 14, unul din punctele focale ale Manhattanului, mereu aglomerat, este intr-un fel apogeul aici, pentru Greenwich Village si Chelsea, pentru Gramercy si Flatiron District, atat de distincte intre ele, si aici isi dau intalnire: probabil locul cu oamenii cei mai ocupati din orasul care are oamenii cei mai ocupati din lume.

Aici incepe 4th Avenue, care devine Bowery Street in Chinatown - se poate spune ca Union Square este locul unde Broadway-ul si Bowery se vad la fata - un metronom urias sta intre ele, asezat pe fata unui magazin Circuit City. Pe partea opusa a scuarului este statuia lui Washington - sunt acolo si monumentele lui La Fayette, Lincoln si Gandhi. Si aproape intotdeauna scuarul este plin de corturi si tarabe - asta este piata New Yorkului.

Intr-una din primele mele zile in New York am luat-o la picior pe Broadway de la Spring Street in sus spre Times Square. Era iarna si purtam o caciula de blana. Cum treceam prin Union Square doua fete au vrut sa-mi smulga caciula de pe cap, sa faca garagata. Am reusit sa ma feresc, dar a fost un moment greu, ce sa zic. Cum insa dupa acest eveniment am renuntat la caciula, nu am mai vazut nici o ratiune in a evita Union Square, oricum, nici nu ai cum sa il eviti daca esti in New York si vrei sa mergi dintr-un loc intr-altul. Una din cele mai mari statii de metro este acolo, Union Square este ca un 'hub' pentru toate directiile.

Si este un Starbucks acolo, intotdeauna aglomerat. Eram odata asezat in coada interminabila, asteptand sa-mi vina randul sa comand cafea, in spatele meu era o tanara care mirosea ca o tutungerie - probabil ca m-am strambat involuntar, insa fata era foarte cumsecade si si-a cerut brusc scuze ca miroase atat de tare a tutun, mi-a zis ca e o fumatoare inraita. Am asigurat-o ca nu e nici o problema, mai ales ca si eu fusesem un fumator inrait pe vremuri. M-a intrebat de cand nu mai fumez. I-am zis ca de vreo sase ani. M-a rugat atunci sa ii dau un sfat cum sa se lase si ea de fumat. I-am zis ca sunt mai multe metode - de exemplu poate sa incerce o betie strasnica, a doua zi dimineata o sa o doara capul si va avea un complex de rusine care o va face sa renunte la tutun. Nu stiu daca a aplicat metoda propusa de mine.

Am trecut de multe ori pe aici, dar parca as lasa mai bine o pictura si un film sa spuna povestea locului. Amandoua facute in aceeasi epoca, o pictura de Childe Hassam si un film al carui creator a ramas necunoscut.

Unul din cele mai vechi filme new-yorkeze, din 1899. El deschide o colectie de scurt metraje despre Manhattan facute intre 1899 - 1940. Am vazut ieri intreaga colectie - cam 150 minute cu totul. Azi m-am intors la primul dintre ele si l-am vazut de cateva ori la rand, din ce in ce mai vrajit.

In Stransoarea Vifornitei, acesta-i titlul. Suntem in martie 1899, iar Union Square este prins de vifornita. Stiam ca iarna new-yorkeza poate fi cateodata foarte departe de blandete, dar in anul acela a fost o nebunie totala - Marele Viscol din 1899, asa avea sa ramana cunoscut in istorie.

Filmul dureaza doar doua minute, dar are efectul unei vraji. Tramvaie cu cate un singur vagon pe Broadway si pe Strada 14, reducand viteza pentru a da prioritate trasurilor si carutelor: este atat de fermecator, este incredibil. Si camera de filmat panorameaza agale, vagabondand printre vehicole, printre muntii de zapada, printre oameni. Dziga Vertov va realiza Omul cu camera de filmat in 1929, dar ochiul lui e de acum acolo, in Vifornita, acelasi ochi observand spectacolul strazii.

Si ritmul lui Vertov este in Vifornita: ritm alert in vreme ce fiecare imagine este tratata cu multa consideratie. Este ca jazzul bun, fiecare tema bine precizata, succesiune rapida a temelor.

Si apoi este eroul principal - omul cu palarie si cazma, slalomand printre tramvaie si trasuri, apropiindu-se de unul din nameti, dandu-i ocol intr-un uimitor balet chaplinian, anuntandu-l pe Charlot, numai ca Charlot va veni mult mai tarziu, in 1914!

(video by changebeforegoing)

Un film de doua minute, si creatorul poseda ochiul si ritmul lui Vertov si viziunea coreografica a lui Chaplin, doar ca acest creator este necunoscut! Tot ce stim este ca In Stransoarea Vifornitei a fost produs pentru The American Mutoscope and Biograph Company (au startat in 1895 iar filmul acesta avea numarul de productie 875). Pe atunci studioul era amplasat pe un acoperis, pe unul din colturile lui Union Square.

Si pictura lui Hassam... Pissaro vine in minte, bine inteles, pentru ca aici, in aceasta Iarna in Union Square, Hassam este un mare artist care stie sa descopere frumusetea delicata a locului cu oamenii cei mai ocupati din orasul oamenilor cei mai ocupati.

Parajanov - Arabeskebi Pirosmanis Temaze

(Click here for the English version)

Acest Paznic deschide Arabescurile pe teme de Pirosmani. Si nu e de mirare. Parajanov a facut acest scurt metraj dupa ce petrecuse buna parte din anii 1970 in lagare de detentie – acum suna absurd, dar regimul sovietic nu voia sa ii tolereze capodoperele, Tini Zabutykh Predkiv (Umbrele stramosilor uitati) si Sayat Nova (pana si numele trubadurului armean din veacul al optsprezecelea le era de nesuportat, asa incat titlul filmului a fost schimbat, Culoare de rodie).

Asa incat Parajanov cunostea prea bine toate fatetele opresiunii, iar acest Paznic pictat de Pirosmani este un portret teribil, care contine o lectie de mare forta, pentru ca bruta asta stupida este in acelasi timp foarte umana – si ne dam seama cu oroare ca oricare dintre noi poate deveni un asemenea paznic, doar un pic de autoritae sa primeasca.

Si filmul lui Parajanov zaboveste o gramada pe fata Paznicului, apoi coboara incet spre picioare, apoi din nou spre fata.

Si apoi urmeaza aceasta Camila cu stapanul ei, aleasa de Parajanov ca sa ne permita sa ne intoarcem din Infern. Si totusi, este si aici o poveste, intre tatar si camila. Pirosmani nu ne spune povestea, ne lasa pe noi sa ne-o imaginam. Ceea ce reda insa Pirosmani este o tensiune subtila care ne forteaza sa ne luam responsabilitatea gasirii celor intamplate.

Ei, cu acest Medic calare pe un magarus suntem in mod clar departe de Iadul Paznicului. Prin temele lui Pirosmani, de fapt Parajanov deseneaza arabescuri pe natura umana – exista in noi un diavol, si exista si povesti nespuse, dar in noi este mult mai mult, putem fi cateodata cumsecade, poate putin caraghiosi, dar nu e necesar sa fim si baietii cei rai.




Fetita aceasta cu un balon cu model desenat pe el ii tine tovarasie in film Baietelului calare pe magarus – cele doua picturi par juxtapuse, asa incat balonul pare sa fie impartit de amandoi.

Oroare, subtilitate, ironie blanda, delicatete – intreg universal lui Pirosmani.




Iar Parajanov avea sa mai creeze in ultimii sai ani inca doua capodopere, Ambavi Suramis Tsikhitsa (Legenda Cetatii Suram) si Ashik Kerib.

Pirosmani - Rustaveli

(Click here for the English version)

Cel ce bolta cerului zidit-a prin voia lui Atottiitoare,
El rasuflare a dat oricarei creaturi, iar omului i-a dat duhul ceresc,
Ne-a dat Pamantul sa il stapanim cu toate ale lui felurite,
Si Imparati orandui, pe fiecare dupa Chipul Sau.

Asa incepe Prologul la Viteazul in piele de tigru; versurile acestea ne vin din al doisprezecelea veac. Pirosmani avea sa faca portretul lui Rustaveli opt sute de ani mai tarziu.

Nu exista inscrisuri asupra vietii lui Rustaveli. Sigura marturie autentica pe care o avem este manuscrisul poemului sau epic. Avea sa vada lumina tiparului mult, mult mai tarziu, pe la 1712.

Eu cant pardosul care impodobeste sulita, scutul si sabia
Tamarei, Imparateasa a Imparateselor,
Obrajii ei sunt precum rubinul,
Iar paru-i pare de carbune.
Cum as putea sa indraznesc tribut sa-i dau in vers de lauda,
Cand a privi spre ea este cum ai gusta din mierea cea mai soi?


Si asa aflam ca Rustaveli a trait in vremea Reginei Tamara, venerata de gruzini – epoca ei a fost cea mai glorioasa in istoria lor.

Eu, Rustaveli, cu inima strapunsa de dureri in sir,
Sunt sir de dureri ca un sirag de perle,
Ca un sirag de perle sunt insa si de povesti sir,
Ce pana acum au fost crezute doar povesti,
Si iata, acum aceasta poveste persana am gasit,
Si in vers gruzin vreau sa o potrivesc,
Caci pana acum s-a rasucit in palma ca o scoica fara perla inauntru.


Cu inima strapunsa de dureri, imi aminteste de laitmotivul filmui lui Parajanov, Culoare de rodie, acolo un vers de Sayat Nova revine obsedant, Viata mea a fost durere. Sayat Nova, alt mare bard al tinuturilor transcaucaziene.

Gandindu-ma la Rustaveli si Sayat Nova, la Pirosmani si Parajanov, la schimbul lor de replici peste veacuri. Pirosmani a facut portrete lui Rustaveli si Reginei Tamara. Sayat Nova a revenit la viata dupa sute de ani prin capodopera lui Parajanov, Culoare de rodie. Mai tarziu Parajanov avea sa faca Arabeskebi Pirosmanis Temaze (Arabescuri pe teme de Pirosmani).

In grai arab un indragostit este numit nebun,
Niciodata nu trebuie indragostitul sa-si arate inima,
ci ascunsa sa o pastreze

Am incercat o talmacire foarte stangace, pornind de la o versiune engleza, a Venerei Urushadze.


Oare de unde s-a inspirat Pirosmani cand l-a pictat pe Rustaveli? Se crede ca una din frescele manastarii gruzine a Sfintei Cruci din Ierusalim il infatiseaza pe poet – bine inteles ca Pirosmani nu a vazut-o, si de altfel fresca ne arata un batran – se pare ca Rustaveli si-a sfarsit zilele la Ierusalim, calugarit la acea manastire.

Pirosmani insa trebuie ca stia din instinct cum sa il picteze pe Rustaveli – amandoi apartineau aceleasi culturi – iar o cultura nationala poarta un duh viu plutind prin veacuri si inspirandu-i pe artisti.

Si deodata l-au vazut la vad pe strainul sezand si lacrimand,
Isi tinea calul negru de capastru si arata ca un leu, ca un erou,
Zalele, saua si capastrul erau ghintuite cu un strat gros de perle
Dar manerul sabiei era inghetat de lacrimile care izvorasera
Din inima lui atat de lovita.



Fresca de pe unul din stalpii manastirii Crucii are stilul hieratic al oricarei icoane din crestinismul rasaritean – iconarul din veacul al doisprezecela era interesat numai de esenta, de dorul nemarginit pentru asemanarea in Chip cu cel Prea Inalt. In 1852, un artist francez, Fliert, a incercat si el sa redea figura lui Rustaveli, plecand de la un vechi manuscris gruzin.

Margareta

(Click here for the English version)

Cine va fi fost aceasta Margareta? E atat de multa legenda tesuta in jurul povestii…

Trasurile erau pline de flori pana in varf, stropite din belsug cu apa, ca roua de dimineata stralucind in miliarde de picaturi de curcubeu. Trasurile se opreau la casa Margaretei. Vizitiii vorbeau intre ei cu glasuri scazute, apoi se porneau sa descarce florile si sa le aseze pe pamant, in fata portii, acoperind cu totul pietrele de pavaj. Da, astea erau miile de flori pe care Niko le daruia iubitei sale.
(Konstantin Paustovski)

Niko nu cunoscuse ce inseamna dragostea, pana a intalnit-o pe dansatoarea-cantareata din shaitan. In gradina Mushtaid, pe o scena bine luminata, in acompaniament de sunete de mazurka, asa aparea pe scena frumoasa si prestanta Madame Margareta, si incepea sa danseze in fata publicului inmarmurit, si sa cante sansonete pariziene. Niko nu-si putea lua ochii de la ea, o urmarea captivat.
(K. Zdanevici)

Si Pirosmani a pictat-o…

I-a pictat figura dupa conventiile artei marilor naivi, unde totul este disproportionat si urias. Buze de supercalibru, ochi bulbucati, urechi enorme. I-a daruit portretul iubitei. Fata a tipat indignata. Marele sau talent il osandea la singuratate.
(Ryszard Kapuscinski)

Si intr-o buna zi Margareta a plecat inapoi la Paris. Iar Pirosmani a inceput sa cutreiere dukhanele (vechi hanuri gruzine) si sa picteze acolo, traind in singuratate si prada abandonului. Portretul lui Rustaveli este din acesti ani din urma.

Iar Niko s-a apucat din nou sa picteze ospetele lui, cu mese imbelsugate asezate in fata, iar in fundal muntii Gruziei. Avea cinzeci si patru de ani cand a murit, in Tbilisi, intr-o camaruta oarecare, din cauze necunoscute, poate infometat, poate dement…(Ryszard Kapuscinski)

Ospetele lui Pirosmani

(Click here for the English Version)

Cinele lui Pirosmani – cinele lui Veronese – ale lui Pirosmani sunt niste ospete foarte profane si foarte gruzine. Ne-o spune Ryszard Kapuscinski in cartea sa Imperium.

In fundal, peisajul Gruziei – in fata, o masa imbelsugata. La masa asta stau gruzinii, infuleca si beau. Masa este elemental principal al tabloului. Bucatele l-au fascinat pe Pirosmani intotdeauna. Ce se poate infuleca? Ce se poate da peste gat? Toate astea le va picta Pirosmani. Numai ca el picta ceea ce ar fi vrut sa manance si sa bea, bucatele si bauturile astea nu erau asezate pentru el, el nu avea ce sa manance in ziua aceea, si nici in ziua urmatoare, si niciodata.

Mese inaltate de atatea bucate. Miei fripti. Purcelusi inotand in grasime. Vinuri rosii, grele precum e sangele berbecilor. Pepeni zemosi. Rodii inmiresmate.

Este un soi de masochism in tablourile astea, cutitul ti se rasuceste in stomac, desi arta lui Pirosmani este vesela, uneori chiar un pic ironica.

Henri Rousseau Vamesul

(Click here for the English version)

Cum o fi oare cu putinta, o femeie goala alungita pe o canapea in mijlocul unei paduri tropicale. Rousseau-Vamesul a raspuns cu prefacuta inocenta, tanara adormise pe canapea si visa, nu am facut decat sa redau visul.













Una din primele picturi de-ale lui Rousseau imaginand o jungla, Tigru surprins. Prost primita de critici – recunoasterea va veni tarziu de tot, atunci cand Picasso, Brancusi, Appolinaire, Jarry, isi vor da seama ca Rousseau a fost un inainte mergator pentru ce avea sa se intampla in arta secolului douazeci.

















Personajul acesta misterios este Pierre Loti – redat cu aceeasi simulate inocenta, sau as zice mai degraba, ceea ce contemporanii lui Rousseau credeau ca este inocenta ascundea de fapt malitie.
Expozitia lui Rousseau, Jungle in Paris, am vizitat-o ieri a doua oara si am zabovit vreo trei ceasuri. Incercam sa gasesc corespondente intre Rousseau si Pirosmani – amandoi mari reprezentanti ai artei naive – numai ca Rousseau mai juca si teatru, stia sa faca pe prostul ca sa isi vanda marfa mai bine.












Tiganca adormita, mie mi se pare fabulos. Si printr-o curioasa asociatie de idei ma duce cu gandul la Guy Ferrer, un artist francez contemporan, doar ca sunt clar distincti ei doi. M-am intalnit cu lucrarile lui Ferrer, ca si cu cele ale lui Cayron si Tobiasse intr-o galerie de arta mititica de tot din Washington, acolo unde Pennsylvania Avenue se termina si incepe Georgetownul – galeria Attis.
















Una din cele mai delicate picturi ale lui Rousseau, Seara de carnaval, cuplul vine de la o petrecere si pluteste un mister in totul. Era Rousseau chiar un naiv? Sigur, habar n-avea el de perspective, de fundal, si de alte chestii din astea, dar era oare el chiar un naiv?








Razboiul, plin de cruzime, uitati-va numai la fata ceea inspaimantatoare, alergand pe langa cal pe undeva pe cer, as aseza tabloul asta in rand cu picturile cele mai vestite despre ororile razboiului, langa Duerrer, sau Goya, sau Picasso.


















Dar pentru mine lucrarea cea mai nastrusnica a lui Rousseau este Jucatorii de rugby, apartine acum Muzeului de Arta Moderna din New York – expozitia din Washington a adunat lucrari din toata lumea, de la Muzeul de Arta Moderna din New York si de la Institutul de Arta din Chicago, de la Tate Gallery din Londra si de la Musee d’Orsay din Paris, de la Muzeul Picasso din paris si de la Muzeul Puskin din Moscova.
Da, cea mai nastrusnica pictura a Vamesului Rousseau, si cea care-mi place cel mai mult.

Niko Pirosmani, Leul-Soare

Este zilele acestea la Galeria de Arta din Washington o imensa expozitie Rousseau Vamesul, intitulata Jungle in Paris, Oricat ar suna de straniu titlul expozitiei, este nimic fata de ceea ce vezi inauntru - e de necrezut. Am vazut-o in fuga, O sa ma duc duminica asta din nou. Este cel mai mare grup adunat vreodata de picturi de Rousseau consacrate junglei – si omul asta nu a parasit niciodata Franta, junglele lui sunt fanteziile unui citadin, hranit doar cu plimbari la gradina zoologica si la cea botanica, cu preumblari prin carti si reviste, prin carti postale ilustrate reproducand bestii fioroase din tinuturi de aiurea.


Ei bine, nici Pirosmani nu a parasit vreodata Nachvalovce, mahalaua lumpen-proletariatului si a saracimii de tot soiul din Tbilisi. Bestiarul lui este rodul imaginatiei – si Girafa lui, si Leul-Soare, si Leul, si Mistretul.

Tehnicile lui erau impuse de crunta saracie in care traia. Culoarea predominanta la Pirosmani este negrul – isi facea rost de vopsele de la tamplarii care faceau cosciuge. Cauta firme vechi de tinichea – sa aiba pe ce picta. Si uneori resturi de text de pe firme se mai zaresc in fondul picturii, slove razlete, ba TABAK, ba vreun MAGAZ. Iar culorile aurii si rosii de pe aceste firme ii dictau cum sa isi defineasca zonele de culori pe tablou.

(Click here for the English version)

Niko Pirosmani - Mistreţul

(http://www.paintingmania.com/wild-boar-164_13432.html)
no copyright infringement intended

De-ar fi fost sa fie Mistreţul acesta singurul tablou ramas de la Pirosmani, el tot unul dintre cei mai mari ar fi.




(Click here for the English version)

Niko Prosmani, Cerb şi căprioare

(http://www.liveinternet.ru/users/anna_27/post170968285/)
no copyright infringement intended

(Click here for the English version)



Numele lui era de fapt Pirosmanashvili, dar in lumea larga este mai bine cunoscut ca Pirosmani.

Era originar din partea de rasarit a Gruziei – de la Kakheti, unde traiesc gruzinii cei mai temperati, cei mai calmi. Se cultiva acolo vita de vie, iar Kakheti este stiut ca fiind tinutul celor mai bune vinuri de-ale lor.

Pirosmani

(Click here for the English Version)

As porni intr-o drumetie prin lumea lui Niko Pirosmani, marele pictor gruzin. Povestea vietii lui am gasit-o intr-o carte a lui Ryszard Kapuscinski, Imperium, tocmai am citit-o. Pe urma am gasit pe web o multime de imagini ale picturilor lui. Si ele alcatuiesc un univers fascinant, tablourile acestea ale lui Pirosmani, folosind uneori aceasi sintaxa cu cea a rafinatelor imagini din filmele lui Parajanov. Ceea ce e firesc, amandoi isi impart aceeasi matrice de cultura. Alteori gasesti asemanari izbitoare cu arta populara romaneasca – aceleasi motive, acelasi mod de a le prelucra. Marea arie culturala a crestinismului rasaritean.
Dar trebuia sa ma hotarasc cu ce imagine sa incep, am ales-o pe aceasta – Girafa.

• Cerb si caprioare
• Mistretul
• Leul-Soare
• Henri Rousseau Vamesul
• Ospetele
• Margareta
• Rustaveli
• Parajanov - Arabeskebi Pirosmanis Temaze

South Park - under construction

South Park Refugees by John Tierney

I have bad news for the G.O.P. regarding that promising new bloc of voters, the South Park Republicans. It turns out they’re not Republicans, at least not anymore.
According to Wikipedia, which would definitely be these voters’ encyclopedia of choice, South Park Republicans are young Americans who “hold political beliefs that are, in general, aligned with those that seem to underpin gags and storylines in the popular television cartoon.” The encyclopedia summarizes these beliefs with a quotation from one of the show’s creators, Matt Stone, which includes a crucial expletive I must elide: “I hate conservatives, but I really ... hate liberals.”
The term was coined after Stone and his co-creator, Trey Parker, accepted an award in 2001 from People for the American Way at a dinner in Beverly Hills. The audience, warmed up by an evening of lefty rhetoric, was startled to hear Stone and Parker announce they were Republicans.
To those dreaming of a permanent G.O.P. majority, this new bloc was evidence that it was indeed a big-tent party: you could vote with the Christian Coalition while watching a show that set records for profanity. Republicans could embrace two guys who got their break with a video of a martial-arts duel between Santa Claus and Jesus.
Some Republicans were offended by the show’s gibes at organized religion, but it seemed like a great recruiting tool because of its merciless mocking of Democrats like Al Gore, who appeared as a monster frightening the schoolchildren of South Park. In Brian Anderson’s book last year, “South Park Conservatives,” he hailed Stone and Parker for challenging Hollywood’s liberal hegemony.
Democrats had “The West Wing,” but Republicans had a hip show with a younger audience. Michael Moore could churn out propaganda, but Stone and Parker could counter with “Team America,” their movie in which Moore appears as a suicide bomber who can’t stop eating hot dogs.
Stone and Parker were never thrilled to be G.O.P. poster boys and said they weren’t sure what a South Park Republican was. They were generally reluctant to be pigeonholed ideologically, but last week they clarified it by headlining at a Reason magazine conference in Amsterdam, the libertarian version of Davos. Stone and Parker said that if you had to put a label on them, they were libertarian — and that didn’t mean Republican to this crowd.
The G.O.P. used to have a sizable libertarian bloc, but I couldn’t see any sign of it at the conference. Stone and Parker said they were rooting for Hillary Clinton in 2008 simply because it would be weird to have her as president. The prevailing sentiment among the rest of the libertarians was that the best outcome this November would be a Democratic majority in the House, because then at least there’d be gridlock.
“We’re the long-suffering, battered spouse in a dysfunctional political marriage of convenience,” said Nick Gillespie, the editor in chief of Reason. “Most of the libertarians I know have given up on the G.O.P. The odds that we’ll stick around for the midterm election are about as good as the odds that Rick Santorum will join the Village People.”
Andrew Sullivan, the blogger who coined “South Park Republican,” was at the conference with a preview of “The Conservative Soul,” his new book on the spiritual corruption of Republicans. He said he now prefers to call himself a South Park conservative, not Republican.
“The Republicans have got to be punished for destroying conservatism,” he said, explaining why he’s rooting against the party this November. “If it requires an idiotic Democratic House to stop these people from doing what they’re doing, then good.”
Stone and Parker told me they’d previously seen the G.O.P. as a relief from the big-government liberals, particularly the ones preaching to America from Hollywood. “We see these people lying, cheating, whoring,” Stone said. “They’re our friends, but seriously, they’re not people you want to listen to.”
The religious right used to be a better alternative, Parker said. “The Republicans didn’t want the government to run your life, because Jesus should. That was really part of their thing: less government, more Jesus. Now it’s like, how about more government and Jesus?”
That may sound like a winning ticket to the religious right, and to Republic strategists who’ve assumed that libertarians have nowhere else to go. But some are ready to switch parties. The rest can always stay home and find something better on TV.

The Boulevard of Broken Dreams

(Click here for the English version)

L-am vazut mai intai intr-o camera din Manhattan. Pe vremea aceea nu stiam inca de Hopper.

Aveam sa il descopar la Bucuresti, la libraria de la Dalles, un album Hopper - pe coperta, The Nighthawks. M-a impresionat atat de mult incat de fiecare data cand intram in libraria aceea, de obicei sambata si duminica, nu uitam sa iau albumul si sa il frunzaresc.

I-am descoperit apoi, tot acolo, pe Frida Kahlo, pe Diego Rivera, pe Georgia O'Keefe.

Dar am ramas statornic la albumul Hopper.

O fraza de acolo, Hopper este de fapt un pictor nu prea talentat, dar daca ar fi avut mai mult talent, nu ar mai fi avut geniu.

Am inceput sa ii caut tablourile, de fiecare data cand ajungeam prin America.

Pictorul singuratatii - oameni singuri, oameni singuri la o masa, oameni singuri intr-o camera, oameni singuri in multime. Oameni singuri printre obiecte singure.

The Nighthawks, o pereche, fiecare cu gandurile lui, un alt bautor, singur, intr-un bar, din Manhattan, din Greenwich Village - un bar mititel, mai mare firma (Phillies) - barmanul isi vede si el de ale lui - fiecare e singur - ca orice tablou al lui Hopper, exista un mister in fiecare din eroi, un mister aproape insuportabil, de ce este fiecare singur? De ce barbatul si femeia, unul langa altul in fata paharelor, de ce sunt atat de straini unul fata de altul? La ce s-o fi gandind celalalt barbat, singur, uitandu-se la paharul lui? Dar barmanul, oare el ce stie despre fiecare dintre ei? El este oare chiar Hopper, atoatestiutor si discret? Sceptic si intelegator? Umanist sceptic, de o eleganta cehoviana?

Si explicatia din album curge, eroii, dezabuzati, à la James Dean, à la Humphrey Bogart.

Tabloul se afla la Chicago, la Art Institute. Copii, raspandite in toata lumea. Ceea ce vazusem eu in apartamentul din Manhattan era un poster inramat.

La Washington, la National Gallery, un alt tablou de Hopper, Cape Cod Evening. O pereche asezata in fata usii - el, asezat pe vine, se uita ingandurat la cainele lor, ea, in picioare, rezemata de usa, cu bratele incrucisate, il priveste pe caine, cu un zambet in care e si ironie, si resemnare, si intelegere, si de toate. Ce este intre ei doi, de ce sunt atat de straini unul fata de altul? Cainele, un culi, el e plin de viata, are o privire inteligenta, curioasa, agera, parca ii simti tremurul carnii, dialogul lui cu adierea vantului. Acum cine e Hopper? Zambetul femeii e parca zambetul lui, dintr-un autoportret pe care il stiu tot din albumul de la Bucuresti.

La New York, la Whitney, o sala Hopper. De ce South Carolina Morning (cu o femeie in pragul usii) si Seven AM (vitrina unei farmacii cu un ceas de perete) sugereaza aceeasi singuratate? Intr-un loc o femeie, in alt loc niste obiecte intr-o vitrina.



Soir Bleu, (cu un Pierrot intr-un bar - celelalte personaje par parca de Cezanne - cu exceptia chelneritei, care parca ar fi pictata de Guy Pene du Bois) Dar fiecare este singur - iar saltimbancul singur la o masa, cu o tigara, ganditor - parca este sinteza tuturor celorlati.

De ce e considerat Soir Bleu o nereusita? Este fantastic. Saltimbancul este Hopper? Ultimul lui tablou, inainte de a muri, doi saltimbanci pe scena, in spatele lor cortina lasata, in fata un public care suntem chiar noi - cei doi sunt el, Hopper, si sotia lui, artista si ea. Mi-am amintit de expozitia de picturi cu saltimbanci de la Ottawa . Si de obsesia lui Almodovar pentru conditia existentiala a actorului - el o duce pana la transexual - ca sa sublinieze tot timpul ca actorul e o masca - el joaca tot timpul, el este tot timpul altul decat el insusi, el este mereu un rol, dar el insusi mai exista? Sau el insusi e un calator prin roluri, traind o mie de vieti? Si chinuindu-se pentru ca nu se mai gaseste pe sine. Sau Hopper este regizorul, curios sa descopere totul, voyeurist patrunzand adanc cu privirea, dincolo de goliciunea trupului, de ce? Ca sa inteleaga? Ca sa se amuze? Ca sa se joace cu noi, sa ne desfaca si sa ne refaca?

Small Town Station, Second Story Sunlight, Railroad Sunset - le stiam din albumul frunzarit de atatea si atatea ori la Bucuresti, in libraria de la Dalles.

Si gandul mi se intorcea din nou la Nighthawks, la acei eroi blazati, à la James Dean, à la Humphrey Bogart - am inceput sa caut o copie dupa tablou, sa o am in casa.

Am comandat o copie - peste o saptamana m-am dus sa o iau - si atunci am avut surpriza.

Era si nu era The Nighthawks.

Pentru ca era The Boulevard of Broken Dreams - o replica la Nighthawks - in care eroii sunt chiar James Dean si Humphrey Bogart - iar femeia este Marilyn Monroe, iar barmanul este Elvis Presley.

Exista o carte, Boulevard of Broken Dreams: The Life, Times, and Legend of James Dean.

Si exista melodii, si versuri. Si filme.

Si am descoperit in felul asta un pictor german, Gottfried Helnwein - el a pictat replica la tabloul lui Hopper. El i-a adus acolo chiar pe Bogart si pe Dean - Bogart, idolul unei generatii sacrificate, Dean infratit de noi, de cinefili, pe veci, cu Gerard Philipe si cu Czibulsky.

Eroi cu un aer dezabuzat, à la Humphrey Bogart, à la James Dean. Helnwein i-a adus acolo pe Bogart si pe Dean, si ca sa nu fie singuri, Marilyn si Elvis le tin de urat in vesnicie. Si zambesc toti de data asta, zambesc in fata noastra ca niste nerusinati.

The War Photographs of Robert Capa

(Click here for the English version)

6 Iunie 1944, Ziua Z in care se deschide in Normandia al Doilea Front. Unsprezece fotografii facute acolo, pe plaja Omaha. Robert Capa este prezent in calitate de fotograf pe front, printre soldatii Regimentului 16 al primei Divizii de Infanterie.
Corespondentul de razboi isi are alegerea lui — viata lui — in propriile sale maini, si el poate alege sa parieze pe calul asta sau pe calul ala, sau sa-si puna banii la loc in buzunar in ultimul minut ... Sunt un jucator. Am decis sa merg impreuna cu Compania E in primul val de atac (Robert Capa).
Astazi ii numim embedded correspondents. El a luat parte ca embedded correspondent in toate bataliile majore ale epocii sale.












Numai unsprezece poze au supravietuit - Capa facuse 108 fotografii in primele ore al invaziei. Mai tarziu, cineva avea sa faca o greseala in camera obscura - numai unsprezece cadre au mai fost recuperate. Pasionatii le numesc Cei Unsprezece Magnifici ai Zilei Z.














Imaginea aceasta este din Paris, 25 August 25 1944. Ziua in care Parisul devenea din nou liber, dupa ani de ocupatie nazista. Capa era acolo, embedded in trupele americane.
Era din nou in Paris - orasul in care se nascuse a doua oara. Numele lui adevarat era Endre Friedmann. Isi parasise tara, Ungaria, cand avea de abia douazeci de ani si s-a asezat mai intai la Berlin, unde si-a descoperit vocatia fotografica. Odata cu venirea lui Hitler la putere a fost nevoit sa paraseasca Germania. A venit la Paris unde i-a intalnit pe Cartier-Bresson si David Seymour (Chim) - cei trei vor ramane prieteni pentru tot restul vietii - mai tarziu, dupa al Doilea razboi Mondial, aveau sa infiinteze Magnum Photos. Mai tarziu Cpa se va stabili la New York, dar parisul a ramas orasul sau de inima.
Si-a intalnit la Paris prima lui mare dragoste, Gerda. Ea l-a convins sa adopte un nou nume, unul din pasii in abordarea unei strategii foarte atente de marketing pe care o planuia pentru ei amandoi - si asa Endre Friedmann a devenit Robert Capa. Gerda avea sa moara in Razboiul Civil in Spania, era acolo corespondent de razboi.
A fost Robert Capa comunist? Ei bine, dupa cate cred, in tinerete a fost pur si simplu prea radical pentru a putea fi comunist. Iar in anii sai de maturitate devenise prea bogat si prea celebru. Si oricum era un tip mult prea independent. Niciodata nu a putut fi altfel decat omul propriilor sale gusturi si al propriilor sale alegeri. Stangist, da, asta a fost toata viata. In 1932 a facut mai multe fotografii care il infatiseaza pe Trotki, aflat pentru o scurta perioada in Copenhaga.

Probabil cea mai faimoasa fotografie a lui Capa este Moartea unui luptator din Militiile Republicane in razboiul Civil din Spania. Fotografia surprinde chiar clipa in care omul este omorat. Era ca o premonitie - Capa avea sa moara in primul razboi din Indochina, in 1954. Era cu o unitate franceza, traversau o zona primejdioasa - si deodata Capa a sarit din jeep si a luat-o la fuga inainte, ca sa fotografieze avansul unitatii - si a calcat pe o mina.

Daca fotografiile tale nu sunt destul de bune, inseamna ca tu nu ai fost destul de aproape
(Robert Capa)

Annie Proulx

(click here for the English version)

Ennis del Mar se trezeste ca de obicei inainte de cinci dimineata, cu vantul lovind salbatic in trailer, suierand de-a lungul si de-a latul usii de aluminiu si a geamurilor. Camasile atarnate de un cui tremura usor in cadrul metalic.

A inceput sa publice cand avea peste cinzeci de ani si a devenit imediat o voce distincta si puternica in literatura contemporana americana. Lumea ei este America de Nord rurala. Limba ei este cea vorbita de locuitorii zonei rurale, din Newfoundland (The Shipping News), din Wyoming (Brokeback Mountain, Close Range: Wyoming Stories, Bad Dirt: Wyoming Stories 2).

Se scoala, scarpinandu-si parul incaruntit de pe burta si dintre picioare, aprinde primusul, toarna cafeaua ramasa de ieri intr-o stirbitura emailata; flacara o infofoleste intr-o joaca albastrie.

Viziunea ei este departe de a fi romantica - este aspra, pe cat de aspri sunt eroii ei. Nu este loc de iluzii in abordarea ei. este un mediu traditional, si oamenii astia aspri sunt teribil de conservatori si de incapatanati, dar viata este si ea teribil de aspra si de incapatanata si-si cere drepturile impotriva intregii lumi.

Deschide robinetul si apoi urineaza in galeata, isi trage pe el camasa si blugii, apoi cizmele roase, apasand cu tocurile in podea ca sa intre ciuboatele bine.

Si totusi, exista in povestirirle ei un pic de caldura, un pic de simpatie, pentru acesti bieti oameni in care natura este prea puternica pentru a-i lasa sa traiasca altfel decat realitatea din ei insisi.

Se gandeste ca ar trebui sa stea la fata lui (cea care este acum maritata) pana isi gaseste din nou de lucru, e greu, dar se simte bine, strabatut de un val de caldura, Jack Twist l-a intovarasit in visul din noaptea asta.

Azi e ziua ei de nastere.

Cotton Club

102, Rue du Cherche-Midi

Robert Doisneau - La Tour Eiffel

(click here for the English Version)

Ce ziceti de imaginea asta a turnului Eiffel, va place? Uite si alte imagini ale lui Robert Doisneau - elevi intr-o scoala pariziana in 1956 - plina de caldura si nostalgie - si impreuna cu ea alte doua, aratand partea ironica a lui Doisneau - acest minunat Coco, si atat de parizianul Ochiada (farmecul discret al burgheziei, daca e sa ne luam dupa Bunuel).

Niko Pirosmani, 3 Deers

Actually his name was Pirosmanashvili, but he is better known worldwide as Pirosmani.

He was from the east part of Georgia -- Kakheti, where live the most even-tempered and calm Georgians. They grow grapes and Kakheti is considered to be the motherland of the best Georgian wine (according to his biography, hosted by Steele)

Eugène Atget, Au Tambour,63 quai de la Tournelle

(Click here for the English Version)
Wikipedia: Fotografia din 1908 a lui Atget, Au Tambour, este (desigur discutabil) una din cele mai bune fotografii facute vreodata si isi are admiratorii ei pasionati. Este o imagine care poate avea efectul unui drog, te poate intoxica, sa nu mai vrei sa vezi alta poza. In America exista admiratori care o asociaza cu un home-run de neuitat al lui Ted Williams, la un meci de baseball din 1960, desfasurat pe stadionul Fenway din Boston. Fie ca discuta de poza facuta de Atget, fie ca discuta de home-run-ul lui Ted Williams, jucatorul de la Red Sox, expresia e aceeasi, Ai vazut? Bai frate, e data-n ma-sa, poti sa crezi asa ceva?

Eugène Atget, un Balzac al camerei fotografice

(Click here for the English Version)

Casa aceasta, Maison Romano, va fi fost odata o cinstita crasma, sau poate un depozit de vinuri, ceea ce ar fi cam acelasi lucru, caci asta este istoria povestita de ciorchinii de struguri din fier forjat de deasupra usii. Si apoi, asta este si titlul fotografiei, Cabaret Rue Mouffetard.
Va fi fost si atelierul unui optician in zilele ei de demult, cum ne sugereaza acel pince-nez atarnat chiar langa coltul din stanga sus al usii.

Fotografia a fost facuta prin 1898 - 1900. O mai fi acolo Maison Romano? Se pare ca au demolat-o, cam prin 1907. Sau, mai stii? Ar putea sa mai fie acolo, prin cine stie ce miracol care numai la Paris s-ar putea petrece, si ar fi acum vreun debit de tutun, de ziare si fotografii, poate si de placute cu indicatoare utile (ca de pilda chambre à louer, dece nu?). Un lucru e sigur, fie ca mai e acolo, fie ca nu mai e, casa asta a vazut zile mai bune si vremuri cand avea vad pentru musterii, aceasta Maison Romano, de pe Rue Mouffetard colt cu Rue de l'Arbalète.

Cabaret Rue Mouffetard, una din cele mai faimoase imagini ramase de la Eugène Atget - cel care este considerat un Balzac al aparatului de fotografiat. Peste zece mii de poze, cronica unei intregi epoci. Parisul lor nu mai este, totusi aceste strazi, si cladiri, si oameni, traiesc in pozele lui Atget, ca si in paginile lui Balzac.















Si iata alta imagine din Rue Mouffetard.
Opera lui este o simpla revelare a aspectelor celor mai simple ale lumii inconjuratoare. Fotografiile lui Atget sunt inregistrari directe si curatate de emotie ale unei perceptii subtile si ele reprezinta poate expresia cea mai timpurie a adevaratei arte fotografice (Ansel Adams)

Rue Mouffetard... din timpuri imemoriale loc pentru saracime, pentru aventurieri si artisti. Place de la Contrescarpe, ca si surata ei, Place de l'Estrapade, asezate imediat dupa meterezele de pe vremea lui Philippe-Auguste. Porte Bordelle era si ea acolo, deschizandu-se spre Rue Mouffetard. Pe de alta parte, Universitatile erau pe aproape... un profesor de la Sorbona putea sa-si frece coatele pe acolo cu poeti fara un ban in buzunar, ca Verlaine, sau cu scriitori saraci si ei, ca Hemingway, sau pur si simplu cu studenti faliti.

Imaginea unei prostituate, fotografie facuta in 1920.
Pozele lui au o compozitie simpla - omul fotografia dimineata devreme, cand strazile erau destul de pustii. Nu incerca efecte extraordinare, pentru el contau numai personajele si locurile.

Flasnetarul, considerat si el una din capodoperele lui, ca si Cabaret Rue Mouffetard. Exista autori care-si lasa personajele sa traiasca in voia lor - Atget era unul dintre aceastia. Alti autori impun personajelor lor tirania subiectului (sau a agendei lor) - dar Atget, ca si Ozu in filmele sale, sau Cehov in piesele lui, isi lasa personajele in voie, si doar le urmaresc cu atentie. Altii ar exploata ceea ce vad ca sa isi exprime ideile, dar pentru Atget o cladire deteriorata de vremuri era doar atat, o cladire deteriorata, nimic mai mult. Exista la acesti autori un sens al umilintei - sa uiti de tine si sa fii interesat numai de ceea ce vezi - descoperind in felul acesta fabulosul care se ascunde in spatele obisnuitului.
Atat de multa putere de patrundere... de unde venea oare? Ramas orfan la sapte ani, marinar si baiat de serviciu la cabine pe transatlantice cand de abia iesea din adolescenta, apoi actoras cu tava la un teatru de mana a doua, pana sa devina fotograf... ei bine, ochii lui au invatat din cartea vietii.

106 Rue de Suffrenne, intrare la un bordel, fotografie facuta prin 1900.
Atget s-a asezat la Paris, ca pictor devenit repede fotograf, prin anii 1890. Colega lui, Berenice Abbott, ea are meritul recunoasterii talentului lui Atget, care a venit dupa moartea lui in 1927. Ea a creat si expresia Balzac al camerei fotografice. Cand Atget a murit, Berenice Abbott a facut un parteneriat cu americanul Julien Levy ca sa stranga banii necesari pentru achizitionarea a 1500 de negative si 8000 poze. Si si-a petrecut urmatorii patruzeci de ani promovand opera lui in America. In 1968 Muzeul de Arta Moderna din New York a cumparat colectia fotografiilor lui Atget ale Berenicei Abbott.


Citisem despre Atget si ii cautam pozele pe web. Pe asta am gasit-o mai intai, Bar de Cabaret, Marchand de Vin, Rue Boyer, iar apoi celelalte i-au urmat.

Si la sfarsit aveam sa dau peste una din cele mai frumoase fotografii facute vreodata, Au Tambour.