Prezente romanesti: Victor Brauner

Aflat pentru o zi in Houston, am vrut neaparat sa vizitez capela Rothko si colectia de arta John si Dominique de Menil. Era un vechi vis al meu.

Ma aflam acum in cladirea colectiei Menil, stiam de picturile lui Picasso, Magritte si Matisse aflate acolo. Asteptarile mele erau depasite. Erau numai lucrari de mare valoare - si erau multe. Picasso dupa Picasso, Magritte dupa Magritte, Max Ernst, foarte multe lucrari de Max Ernst, cateva lucrari superbe ale lui Noguchi - pe care le stiam de la o expozitie care calatorise prin New York si Washington ... si deodata m-am aflat in fata unei lucrari de Victor Brauner.

Am tresarit de emotie. Am simtit ca eram cumva la capatul unui drum care incepuse cu vreo cinci ani in urma, la Bucuresti. Prin 2001 am vazut prima oara lucrari de Brauner - o expozitie cuprinzatoare organizata in fostul Palat Regal, in aripa dinspre biserica Kretzulescu.

Revenisem de cateva ori la expozitia Brauner - erau lucrari aduse din toata lumea, si cuprindeau intreaga lui creatie.




Imi amintesc de acest peisaj din Dobrogea, pictat de maestru in 1920, l-am regasit acum cateva zile pe web si mi-am amintit de el - se afla in expozitia de la Bucuresti.


Dupa cum imi amintesc si de peisajul pictat de Brauner in 1953 - aflat si el in expozitia de la Bucuresti.



Fusesem vrajit de evolutia artei lui Brauner - cele doua peisaje erau despartite de treizeci si trei de ani de cautari, de subtile deplasari ale accentelor, ale discursului pictural. Picasso spunea undeva, la cinci ani desenam ca Rafael, mi-au trebuit foarte multi ani sa ajung sa desenez ca un copil. Cat de bine se potrivesc vorbele aceste si in cazul lui Victor Brauner! Peisajul din 1953 era o sinteza de mare sinceritate artistica, era arta in starea de gratie - universul lui Brauner era de acum eliberat de orice retinere, de orice zgura pe care o aseaza anii peste puritatea inceputurilor.

Imi amintesc ca una din picturile expuse la Bucuresti cuprindea cateva cuvinte puse acolo de Brauner, la somnambule ouvre l'imagination du poète qui se sent emporté par la puissance du sommeil, sensul lor nu imi era foarte clar, dar cuvintele acestea aveau parca o vraja a lor, o magie, mi le-am notat si mi-am promis ca voi reveni asupra lor.




Aveam sa ma reintalnesc cu opera lui Victor Brauner la New York, la Museum of Modern Art si la Galeria Guggenheim. Pictura din stanga, aflata in galeria Guggenheim, a fost pictata in 1951 - dimensiuni ale spatiului mitic egiptean devenite dimensiuni ale universului artistic al lui Brauner.







Pictura din dreapta, creata in 1943, aflata la Muzeul de Arta Moderna din New York, o imblanzitoare de serpi.


Aveam sa incep sa il inteleg mai bine atunci cand am inceput sa vad lucrari de-ale lui Joan Miró si mai ales cand am aflat de lucrarile pictoritei Remedios Varo.






Universul lui Remedios Varo, spiritul ei sunt atat de aproape de cautarile si obsesiile artistice ale lui Victor Brauner! Pictura din stanga, aflata la Muzeul de Arta Moderna din New York, a fost pictata de Brauner in 1939. Va fi vazut-o oare Remedios Varo? Aceeasi senzatie ca te afli in laboratorul unui alchimist, acelasi simt teribil al enigmei!






Si acum ma aflam la Houston, in fata unei lucrari ale lui Brauner - cuvintele acelea in franceza, notate de mine cand vazusem expozitia la Bucuresti, la somnambule ouvre l'imagination du poète qui se sent emporté par la puissance du sommeil, mi le aminteam acum si intelegeam sensul lor - pentru ca opera lui Brauner este o explorare activa a oniricului, a inconstientului - un drum de eliberare din chingile realului, care ne limiteaza deschiderea spre Univers. Iar acolo, in lumea visului si a inconstientului, cufundarea in ocult si in spatiile spatiile mitice devine fireasca si totodata fertila - Victor Brauner a reusit sa fuzioneze in opera lui elemente de mitologie azteca si egipteana, hindusa si iudaica, si nu numai.

Acum, aflat la Houston, intelegeam ca eram la sfarsitul unui drum spre intelegerea dimensiunilor artei lui Victor Brauner - iar colectia Menil, cuprinzand exclusiv capodopere, il aseza pe Brauner pe locul care este al lui - unul din marii artisti ai secolului douazeci - si aveam sa inteleg ca prin Victor Brauner, (si prin Brancusi, prin Eliade, prin Eugen Ionescu) cultura romaneasca intra in constiinta universala.







Am gasit apoi pe web alte cateva opere ale lui Brauner si le asez aici - ele inlesnesc intelegerea universului unui artist covarsitor.

Prairie House

(Click here for the English version)

Roanoke, orasel texan, undeva pe langa Dallas, strabatut de vechiul Cattle Trail. Un hambar pe marginea drumuylui, este Prairie House. Cum intri inauntru te intampina flinte ruginite atarnand pe pereti, alaturi de tot soiul de palarii texane si de perechi de cizme roase de cowboy. Lampi de gaz, bidoane ruginite, ba chiar si o masina de cusut straveche. Mese lungi de stejar negeluit. Berea este adusa intr-un soi de borcane, asa cum sunt borcanele mai mari de dulceata, sau cele mai mici pentru muraturi. Si apoi apar tigaile cu steak texan, alaturi de cate un cartof copt urias. John Wayne s-ar fi simtit aici in largul lui. Oricum, fotografii de-ale lui sunt peste tot pe pereti.

Si iata si barul. Fotografia nu arata si pianul, care va fi cunoscut si zile mai bune. Am incercat cateva clape, doar vreo doua - trei mai scoteau cate un sunet hodorogit.





Vreau sa va spun ca am vizitat si faimoasele strazi ale lui Stockyards in Fort Worth, cu Billy Bobs si toate celelalte bine stiute. Mi-a placut mult, dar parca e prea multa industrie turistica acolo. Aici, la Prairie House, ai senzatia ca este lucrul adevarat.

Privind Schimbarea la Fata a Lumii

(Click here for the English version)

Un editorial din numarul de duminica al lui NY Times (Frank Rich: Whatever Happened to the America of 9/12?) m-a condus catre o imagine rascolitoare. Fotografiata de Thomas Hoepker, iar cel care o comenteaza este David Friend, autorul lui Watching the World Change, the Stories Behind the Images of 9/11. Robert Stone considera ca este o carte care intrupeaza intelepciunea budista despre schimbare, viata si lume mai mult decat tot ce s-a scris dupa evenimentele acelei zile.

Eram in New York in ziua aceea si o sa incerc odata sa povestesc ce am simtit. Dar imaginea lui Hoepker este atat de rascolitoare, scena este atat de schizofrenica, atat de devastatoare sub aparenta linistii, incat l-as lasa mai curand pe David Friend sa o comenteze. David Friend a startat un blog legat de cartea lui, si iata ce a postat pe 10 septembrie 2006:

Iata si imaginea, fotografiata de catre Thomas Hoepker, asociat al lui Magnum Photos, metionata in editorialul lui Frank Rich din numarul de duminica al lui New York Times. E facuta in Williamsburg, Brooklyn, in 11 Septembrie 2001, si arata o scena care te dezorienteaza - este linistita si schizofrenica: o mana de tineri, poate intr-o pauza de masa, sau poate tragandu-si putin sufletul dupa o plimbare pe bicicleta. Este o imagine facuta sa te deranjeze, zice Hoepker in Privind Schimarea la Fata a Lumii. Soare arzator....Sigur, e foarte posibil ca ei sa fi pierdut pe cineva acolo, de fapt e foarte posibil ca in momentele acelea lor sa le fi pasat. Dar idilicul scenei m-a dat peste cap.
I-a trebuit patru ani fotografului ca sa publice imaginea, ii era teama ca daca ar fi aratat-o prea devreme dupa atac ar fi indemnat privitorul catre un fel de autolinistire, in locul revoltei pe care situatia o cerea. Intr-adevar, acel stasis postmodern al fotografiei nu se potrivea cu nici una din asteptarile standard pe care le-ai fi avut de la o imagine asupra lui 11 septembrie.
Dar cu trecerea vremii, importanta acestei fotografii a crescut, spune Hoepker. Este o imagine extrem de contemporana: in fata sunt culorile vii, dar are acel tuseu de neutralitate, de raceala, un pic de distanta fata de suferinta, o neincredere in emotii.... A luat o vreme stirilor sa se cufunde adanc in noi. N-e luat o vreme sa intelegem cum trebuie sa reactionam.

Multi sunt cei chemati

(Click here for the English version)

Walker Evans a facut fotografiile din metroul new-yorkez in 1938, cu un aparat ascuns sub haina. In 1966 fotografiile vor fi adunate intr-un album, Multi sunt cei chemati.

Multi sunt cei chemati - exista o poveste asezata pe unul din peretii muzeului din Ellis Island. O poveste venind din folclorul imigrantilor italieni: Ni se spusese ca in America strazile sunt pavate cu aur. Am venit aici ca sa aflam ca strazile nu erau pavate cu aur, ca nu erau pavate deloc si ca noi eram cei asteptati sa le pavam.

Da, Multi sunt cei chemati. Visul american este pentru toti, castigatorii sunt cativa.
Restul sunt oamenii populand fotografiile lui Walker Evans. Imagini din 1938, si totusi am intalnit aceeasi oameni in metroul new-yorkez - navetistii, cautand serviciu sau alergand de la un serviciu la altul. Aceleasi personaje in 2006 ca si in 1938. Acest muncitor, pierdut in gandurile lui, este in metroul 1, mergand catre feribotul pentru Staten Island (persoanele din prima imagine par sa fie tot in acelasi metro, catre feribot). In toate statiile de metro peroanele sunt facute pentru zece vagoane - singur South Station (statia pentru feribotul de Staten Island) are peronul pe jumatate, numai pentru primele cinci vagoane de metro.
Asa ca metrourile numarul 1 au un afis in fiecare vagon, informand pasagerii ca pentru South Station trebuie sa fie intr-unul din primele cinci vagoane. Afisele sunt in engleza, spaniola, chineza, coreana si italiana. Si incepand cu statia de la Canal Street mecanicul le aminteste prin megafon pasagerilor ca pentru South Station trebuie sa se gaseasca intr-unul din primele cinci vagoane.
Eram odata in acest metro, calatorind spre feribot, asa ca m-am asezat chiar in primul vagon. Mecanicul isi repeta anuntul in fiecare statie. Am ajuns la Chambers Street si mecanicul ne-a anuntat ca era ultima noastra sansa sa schimbam metroul pentru Brooklyn. Our last chance... incepusem insa sa inteleg destula engleza ca sa stiu ca our last chance nu suna chiar atat de dramatic pe cat suna in romaneste. Apoi din nou anuntul cu primele cinci vagoane.
Rector Street, ultima oprire inainte de South Station. Din nou anuntul. Metroul s-a pus in miscare. Doua minute, ca apoi s-a oprit in tunel. Am asteptat la inceput rabdatori, numai ca dupa zece minute oamenii au inceput sa isi piarda rabdarea. Mecanicul a iesit din cabina lui. L-am intrebat ce se intamplase. Nu a raspuns. A traversat tot metroul de la cap la coada si deodata metroul s-a pus in miscare inapoi, asa ca am ajuns din nou la Rector Street. Am iesit si l-am intrebat pe managerul statiei ce se intamplase. Nu stiu, a raspuns. Oamenii devenisera maniosi, dar noi trebuie sa mergem la feribot.
Atunci trebuia sa fiti intr-unul din primele cinci vagoane.
Am ajuns foarte tarziu acasa in seara aceea. Am inceput sa spun ce patisem, am fost intrerupt trebuia sa fii intr-unul din primele cinci vagoane!

Billy Bitzer (cameramanul filmelor Nasterea unei Natiuni si Intoleranta) a facut in 1905 un scurt metraj (5 minute) avand un singur personaj, Metroul new-yorkez: un vagon care calatoreste de la Union Square pana la Grand Central. Reteaua de metro subteran din New York incepuse sa opereze numai de sapte luni.

Odata am venit la New York cand tot transportul public se afla in greva. Era in 2005, chiar inainte de Craciun. Am petrecut trei zile preumblandu-ma prin Lower si Mid Manhattan - intr-una din zile m-am dus sa ma intalnesc cu un prieten, asa ca am mers pe jos toata distanta de la Union Square pana la Grand Central.

Filmul acesta, New York Subway, face parte dintr-o colectie de scurt metraje despre New York, produse intre 1899 si 1940. Billy Bitzer este prezent in colectie si cu alt filmulet, Panorama from the Tower of Brooklyn Bridge, facut in 1903. Numai 30 de secunde de film au putut fi recuperate: o vedere a lui Lower Manhattan din varful lui Brooklyn Bridge. Imaginea a fost stricata serios de tot, ceea ce face din ea o capodopera! Una din cele mai halucinante imagini ale lui Lower Manhattan din cate-am vazut vreodata. Un Lower Manhattan in ceata, cu zgarie norii conturandu-se intr-un desen expresionist pentru care Fritz Lang sau Murnau ar fi gelosi.

Am petrecut toata noaptea pe schelele mahalalelor
lasandu-mi sangele pe stucatura proiectelor,
ajutandu-i pe marinari sa stranga velele sfasiate.
si stau cu mainile goale in murmurul gurii fluviului.
(Federico Garcia Lorca, Craciun la Hudson,
versiune romana de Gabriela Banu)

Tide swift and ample, well-loved by me, toward sundown
(Walt Whitman, Mannahatta)



Multi sunt cei chemati - acordeonistul acesta, cantaretii din metrou, din vagoane sau statii, sau de pe feribot, predicatorii ambulanti cu Biblia in mana, unii ii privesc, altii isi citesc ziarele, unii ii iau in raspar - imi amintesc de predicatorul ambulant venind in fiecare zi pe feribot si aminindu-ne cu o voce rasunatoare ca Sfarsitul este aproape - odata a avut un accident dar a continuat sa vina in carje - i-am admirat vointa.








Cuplul asta suspicios pare sa mearga cu acelasi metro numarul 1 spre feribot. Si doamnele? Le-am intalnit de atatea si atatea ori in metro sau pe feribot: sunt doamnele din Staten Island, ar trebui sa povestesc odata despre ele.
Universul metroului new-yorkez: navetisti intre doua servicii, oameni cautand serviciu, muzicanti si predicatori, priviri indiferente, priviri suspicioase, barfa... Multi sunt cei chemati.