Ralph Steiner - H2O

WORK IN PROGRESS

H2O

9 min 55 sec

Description: "A study on water, the reflections and motions of the liquid that accentuates its ethereality and metallic beauty." Directed by Ralph Steiner, 1929.

My Comment: Like Regen of Ivens, like Symphonie Diagonale of Eggeling, probably it is worth to watch it with and without score. The image speaks for itself and has its own harmonic and contrapuntal structures. Steiner followed in H2O the path of Georgia O'Keeffe: the same path towards more and more abstraction, to catch the essence beyond the obvious. Think at H2O, think at Jack-in-the-pulpit. Simply put, H2O of Steiner is a masterpiece.

(Click here if the video does not appear)

Metroul new-yorkez

Edward Hopper, Noapte in El Train, gravura, 1918
(expusa la Expozitia Hopper, Galeria Nationala de Arta din Washington)

...a fost odata ca niciodata cand metroul new-yorkez era cunoscut ca El Train...

(click here for the English version)

Fiul meu a venit sa ma viziteze si a pus in incurcatura niste washingtonieni, intrebandu-i unde se afla in apropiere o statie de T. In acelasi an m-am dus si eu la fiul meu si a fost randul meu sa ii pun in incurcatura pe bostonieni: i-am intrebat unde se afla prin apropiere o statie de Metro.

Cand vine vorba sa isi boteze sistemul de transport subteran, cam orice oras din America pare sa o faca dupa capul lui. In Boston este T. Cand trenul se apropie de ultima statie mecanicul anunta cu gratie, va multumesc pentru ca a-ti calatorit cu T-ul, si apoi adauga, va rog sa nu va uitati lucrurile personale!

In Washington numele este Metro. La ultima statie ni se multumeste ca am ales Metroul si ni se aminteste sa ne luam toate lucrurile cu noi. Unii asculta, altii nu. Asta este!

In Philadelphia numele este El. Cat despre Chicago, ei bine, subiectul pare a fi mult mai complicat: tocmai am vorbit cu un prieten de acolo, Larry, care mi-a explicat ca orasul Chicago il are pe El, si ca El merge pe Loop (adica pe Bucla).

In New York metroul este numit Subway, dar in vremi de demult i se spunea si lui El, pentru ca linia era aeriana (Elevated) prin tot Manhattanul. John Sloan a pictat Sase seara, Iarna in 1912: doua lumi paralele, fiecare cu dinamica ei - oamenii jos, El-ul sus. Am vazut tabloul ceva vreme in urma la o expozitie organizata la Phillips Collection. Cele doua universuri traind in paralel mi-au amintit de filmul Ingeri cazuti al lui Wong Kar-Wai. Este acolo o imagine reunind doua scene: camera in care eroul filmului este singur, strada plina de forfota serii - fiecare scena habar n-are de cealalta. O imagine extraordinara: este faurita de Chris Doyle, unul din cei mai mari operatori de film din toate timpurile.

Alta pictura, creata de John Sloan in 1922, Orasul din Greenwich Village. Asadar, in 1922 El-ul era inca acolo, venind de pe Broadway si traversand Strada 23 si Fifth Avenue. Iar Flatiron Building era si el la locul lui, inca din 1902.



Londra este primul oras care a avut metro, din 1863. A fost urmata de Budapesta, in 1894 (am avut prilejul sa calatoresc odata pe linia veche a capitalei ungarel). Apoi a venit metroul parizian, in 1900.

Cat despre New York a existat o incercare de a avea o linie de metro pneumatic, in 1869 ( Beach Pneumatic Transit, pe sub Broadway, intre strazile Warren si Murray).

Nu a reusit sa depaseasca stadiul de simpla curiozitate; fireste ca povesti apocrife pretind ca linia abandonata inca exista si ca uneori acolo se petrec evenimente misterioase. De fapt a ramas doar in folclorul new-yorkez si in cateva restaurante new-yorkeze, ca imagine murala:



Metroul subteran din New York a inceput de fapt sa opereze din ziua de 27 Octombrie 1904, aproape 35 ani dupa prima linie de metro aerian (Wikipedia). Linia subterana era intre City Hall si Grand Central Station, unde este si astazi.

A fost Billy Bitzer cel care a facut un scurt-metraj in 1905, Interior NY Subway, 14th Street to 42nd Street, pentru American Mutoscope and Biograph Company.
-

-
Platforma cu camera de filmat era atasata in fata unui tren care urmarea trenul de filmat, aflat pe aceeasi linie. Lumina provenea de la o instalatie speciala construita pe un alt tren care mergea pe o linie paralela. Calatoria era de la Strada 14 (Union Square) pana la Strada 42 (Grand Central Station) (am urmarit aici sumarul furnizat de Biblioteca Congresului SUA, care pastreaza originalul filmului).

Statiile arata si astazi cam la fel cum aratau in 1905. Numai Grand Central Station nu mai este aceeasi. In 1905 statia era cea construita de catre Cornelius Vanderbuilt in 1869; statia in folosinta azi avea sa fie inaugurata in 1913. Oricum, statiile de metro ale New Yorkului isi pastreaza stilul lor vechi (acelasi care este si la vechea linie din Budapesta). Uitati-va de exemplu la aceasta piesa de Art Deco: un vultur purtand emblema Strazii 14:


Si trecutul metroului new-yorkez este vizibil pana si in felul in care liniile poarta ba numere, ba litere, asa cum au apucat sa fie botezate de la inceputul inceputului, cand existau mai multe companii care operau retele separate de metro.

Revenind acum la film, pare un documentar banal. Este insa mult mai mult decat atat, si asta in afara performantei tehnice evidente. Filmul are sase minute, exact timpul care ii trebuie metroului sa parcurga distanta dintre Union Square si Grand Central. Filmul urmareste de fapt o naratiune, de la inceput pana la sfarsit, naratiunea si filmul insusi sunt create pas cu pas in fata noastra (ganditi-va la De Brug al lui Joris Ivens, din 1928, sau la Philips-Radio, tot al lui Ivens, din1931; si ganditi-va la filmele lui Vertov).

Trenul este aici personajul misterios, alergand de noi, disparand in intuneric, prins din nou de raza noastra vizuala, disparand din nou; este o naratiune fara cuvinte, graind numai prin dialogul dintre intuneric si lumina, evoluand spre concluzia logica: peronul de la Grand Central, plin de pasageri imbracati elegant, dupa moda vremii. Naratiunea este echilibrata perfect, o singura imagine in plus nu ar mai fi necesara.

Echipamentul de iluminare nu este ascuns, asa incat noi urmarim in acelasi timp povestea filmului insusi: filmul se creaza in fata noastra prin dialogul intre trenul filmat si platforma cu echipamentul de iluminare de pe linia paralela. Ganditi-va din nou la Omul cu camera de filmat al lui Vertov!

Am mentionat mai devreme numele lui Chris Doyle. Cred ca cei trei mari operatori de film din istorie trebuie considerati Billy Bitzer (care a lucrat cu Griffith), Eduard Tisse (care a lucrat cu Eisenstein) and Chris Doyle (care lucreaza cu Wong Kar-Wai).

Zgarienorii Manhattanului - Orasul hoffmannesc

(click here for the English version)

Imi amintesc ce am simtit cand am vazut prima data panorama zgarienorilor din Manhattan. Calatoream cu Greyhound-ul, faimosul Ogar Cenusiu. Veneam din Boston. Zgarienorii au aparut pe neasteptate: parca ar fi fost o uriasa padure de piatra. Mai mult de atat, era padurea absoluta. Impresia era brutala, ca o izbitura de ciocan: impresia de oras unic, de loc unic. Nici o referinta nu era posibila, orasul nu putea fi definit decat prin el insusi. Sa spui ca era Metropolisul total, pana si asta ar fi fost nerelevant. Era New Yorkul, punct.

Calatoream cu Amtrakul acum doua saptamani, dela Washington spre Boston. Curand dupa ce trenul iesi din Penn Station, in fata noastra aparu panorama zgarienorilor Manhattanului. Defilarea blocurilor uriase dura pret de vreo cinci minute, in timp ce trenul nostru inainta pe sinele ferate, aflate la inaltime, deasupra Brooklynului si Queens-ului. Impresia nu mai era brutala, de acum cunosteam New Yorkul, iar panorama lui imi devenise familiara.

Aveam aparatul de fotografiat pregatit si am incercat cateva poze. Era dupa amiaza. Se simtea apropierea furtunii, cerul era gri, aerul parea imbracat intr-un fel de hallo intunecat. Stiam ca fotografiile mele vor iesi mohorate, dar eram foarte entuziasmat si am incercat sa inregistrez si un video. Uite ce a iesit:




Si de fapt hallo-ul intunecat din aer imi placea, gandurile imi zburau catre unul dintre cele mai uimitoare filme pe care le vazusem vreodata: Panorama from the Tower of Brooklyn Bridge.

A fost filmat intr-o singura zi, 18 aprilie 1899, pentru American Mutoscope and Biograph Company, insa data oficiala de nastere a filmului este mult mai tarzie, 12 septembrie 1903, anul in care proprietarii companiei au decis sa il scoata pe piata.

Un film de numai 38 seconde: filmarea a fost facuta de pe turnul aflat pe partea dinspre Brooklyn a podului. Filmul incepe cu camera orientata spre sud-vest, catre capatul sudic al Manhattanului, unde este Battery Park. Camera se roteste apoi extrem de rapid spre nord, urmarind linia tarmului lui East River, urmareste apoi ecartamentul podului la tarm, apoi turnul aflat pe partea dinspre Manhattan a podului. Linia tarmului este urmarita mai departe spre nord catre Corlear's Hook, punctul in care filmul se termina. Cateva puncte de interes: cladirile din Fulton Fish Market, pe Fulton si South Street (in prezent acolo se afla South Street Seaport Museum). De asemenea Catherine Slip, unde se vede ancorat un feribot (sumarul filmului a fost alcatuit la Biblioteca Congresului SUA).

Autorul filmului este unul din cei mai mari operatori cinematografici din toate timpurile, Billy Bitzer. Este celebru pentru scenele extraordinare din Nasterea unei Natiuni si Intoleranta, dar cred ca trebuie vazute si filmuletele lui din primii ani ai secolului douazeci. Este o comoara uriasa de mici bijuterii.

Puteti vedea aici filmul (originalul este pastrat la Biblioteca Congresului SUA):



Pelicula este un pic deteriorata, numai ca lucrul asta este de fapt o intamplare fericita: imaginea apare mai stearsa si creaza un efect expresionist. Filmul asta este un mic giuvaier!

Iar eu visam sa obtin aceeasi imagine stearsa in pozele mele!

Cateva zile mai tarizu ma intorceam din Boston. Era tarziu acum, se insera. Am incercat din nou cateva poze si un video. Orasul arata iarasi inspaimantator, cu nuante nesfarsite de intuneric printre nori ciudati, juncandu-se cu padurea de piatra a zgarinenorilor: un loc natural pentru povestiri fantastice, imaginate de cineva ca E.T.A. Hoffmann.

Intalniri neasteptate cu Romani - Jean Negulescu

Vizitam Phillips Collection acum catva timp - ma duc destul de des acolo, este un muzeu alcatuit cu mult rafinament. Nu e mare, dar toate lucrarile sunt de prima mana. Nu gasesc intotdeauna exact aceleasi tablouri. Unele mai calatoresc prin alte muzee ale lumii, altele sunt puse la pastrare si inlocuite cu cele tinute pana atunci in magazie, colectia fiind mult mai mare decat ceea ce este expus.

Si de data aceasta aveam sa gasesc o lucrare pe care nu o mai vazusem inainte. Era o natura moarta destul de cubista. Autorul era Jean Negulesco!

Mi-am amintit deodata de o fotografie pe care o vazusem cu ani in urma intr-o revista de cinema. Cred ca aveam paisprezece sau cinsprezece ani, eram cu parintii mei in vizita la niste prieteni de-ai lor si gasisem acolo o revista veche frantuzeasca de cinema. Am rasfoit-o si am dat de un articol despre Sophia Loren. Textul era insotit de mai multe fotografii de-ale ei. Intr-una din poze era alaturi de Jean Negulesco. Era prima data cand dadeam de numele lui.

Sophia Loren jucase intr-un film regizat de el, Boy on a Dolphin. Nu am avut cum sa il vad, in Romania nu a fost adus, iar aici in America este foarte greu de gasit azi, fiind atat de vechi. Nici nu exista pe dvd, ci doar pe caseta.

Numele lui ma intriga, Jean Negulesco, as fi vrut sa aflu ceva despre el, cand plecase din Romania, cum reusise in strainatate sa devina atat de cunoscut. Nu stiam pe cine sa intreb.

In Romania a fost adus un alt film al lui, Titanic, se spune ca este cel mai bun dintre filmele despre tragedia Titanicului, nici filmul asta nu l-am vazut, eram prea mic.

Si anii au trecut, multi, pana cand l-am regasit pe Negulescu in Phillips Collection, la Washington.

De data aceasta l-am cautat pe Internet si am gasit foarte repede o multime de informatii despre el. I-am scris apoi lui Marius Dobrin, un bun prieten, craiovean ca si Negulescu. Dela el am mai aflat cateva informatii si am legat cumva portretul.

Craioveanul nascut la cumpana dintre secole, absolvent al unuia din marile licee ale Romaniei vremii aceleia, Carol I, se decide sa devina pictor, ajunge la Paris unde lucreaza ca scenograf, se stabileste in 1927 in America, va intra in lumea cinematografiei si va ajunge unul din regizorii cunoscuti dela mijlocul secolului. O stea ii pastreaza memoria pe Walk of Fame: 6200 Hollywood Boulevard.

M-am luat apoi cu altele, au mai trecut cateva luni. M-am reintalnit cu numele lui Jean Negulesco acum de curand, pe neasteptate. Un cd, care are o poveste...

Il cumparasem pentru ca voiam sa ascult muzica de John Adams. Pe cd insa, alaturi de un concert pentru vioara si orchestra de Adams, mai era si o ciacona compusa de John Corigliano, o dezvoltare a unei piese superbe pe care el o compusese pentru filmul Red Violin - era apoi un fragment din Rapsodia I a lui Enescu - si apoi o fantezie pe un motiv din Tristan si Isolda. Autorul fanteziei, Franz Waxman, o compusese in 1946, pentru un film de Jean Negulesco, Humoresque!

Mi-am facut rost de dvd-ul cu Humoresque - voiam sa vad filmul lui Negulescu.

Fantezia compusa de Waxman pe teme din opera wagneriana este interpretata in finalul tragic al filmului. Si suna superb. De altfel unul din meritele filmului este matching-ul perfect intre muzica si actiune: Humoresca, Simfonia Spaniola, o fantezie pe tema Habanerei din Carmen, Tristan si Isolda.

Cu violonistul e o poveste interesanta. Au vrut sa il foloseasca pe Jascha Heifetz, dar ar fi costat mult prea mult. Asa incat producatorii au apelat la un tanar, Isaac Stern!

Sigur, muzica a fost preinregistrata, dar apoi interpretul (John Garfield) trebuia sa fie filmat cantand el la vioara. Au fost folositi de data aceasta doi violonisti - un truc de filmare - amandoi stand ascunsi in spatele lui Garfield - unul avea mana dreapta bagata prin costumul lui Garfield si manuia arcusul, celalalt avea mana stanga si ciupea coardele. Bine inteles ca filmarea era perfecta si noi il vedeam numai pe John Garfield.

Joan Crawford este extraordinara in Humoresque. O vazusem doar in Grand Hotel, produs inainte de razboi, in care cred ca a realizat un rol mult mai bun decat interpreta principala, Greta Garbo. pentru ca avut o interpretare extrem de moderna prin naturalete si nuantare. Iar dupa ce am vazut-o in Humoresque o pot considera una din marile actrite dintotdeauna.

Joan Crawford joaca aici rolul unei femei superbe careia viata nu i-a refuzat nimic, dar care simte apropierea crepusculului. Este bogata, este frumoasa, este adorata, dorita si temuta. Este capricioasa, isi satisface toate placerile, dar este ceva in ea, un semnal surd care o avertizeaza ca toate astea se vor sfarsi. Incearca sa uite, inca un adorator, inca un amant, inca un pahar, si inca un pahar, si inca un pahar. Degeaba.

Este la al treilea sot. Un om cumsecade, extrem de tolerant, care isi accepta situatia cu umor, care o intelege si o iubeste discret.

Violonistul tanar si sarac pare a fi inca un capriciu. O amuza, o intereseaza, il va sponsoriza, se va juca in timpul acesta putin cu el, cu sentimentele lui.... de fapt se indragosteste de el, nebuneste, total, simte nevoia ca sa el sa fie celebru si in acelasi timp mereu al ei, numai al ei. Simte nevoia ca el sa fie admirat de toti si in acelasi timp cunoscut numai de ea.

De fapt il vrea ca argument ca ea nu imbatraneste, si in acelasi timp e roasa de certitudinea ca e un argument fals. Si il iubeste cu deznadejdea celei care stie ca este vorba de ultima ei sansa, care simte ca de fapt nu mai este ultima sansa, pentru ca este prea tarziu.

Si toate starile ei sunt insotite de muzica lui, cand optimista, cand melancolica, uneori jucausa, uneori patetica, intotdeauna frumoasa, cum si ea e intotodeauna frumoasa - Dvorak, Lalo, Bizet, Wagner.

Si maiestria regizorala - tot timpul ai impresia ca ea e femeia fatala care il seduce si il inrobeste pe violonist, ca el e victima fara scapare - prins pentru totdeauna in mrejele ei - si de fapt este invers - ea e prinsa in propriile mreje, fara scapare.

Ma gandeam daca exista si o dimensiune spirituala romaneasca in filmul acesta. Ei bine, cred ca este una, de echilibru - solutia regizorala pentru echilibrarea patetismului filmului - violonistul are un prieten foarte bun, pianistul acompaniator (interpretat de Oscar Levant), un soi de raisonneur aparent cinic, de fapt protejandu-l tot timpul pe erou sa nu isi arda aripile. Este interesant ca Oscar Levant a fost nu numai actor, ci si pianist si compozitor. Si talentele lui multiple nu l-au ajutat la Hollywood, mai mult l-au incurcat. Si-a jucat in filmul asta propriul rol!

Si ma gandeam daca Jean Negulescu nu ne spune cate ceva si despre el insusi in povestea violonistului ajuns celebru si realizand ca pretul pe care platesti poate fi uneori cumplit. Aici e una din imaginile superbe ale filmului, eroul mergand pe strada aceea new-yorkeza din Lower East Side, in care lumina zorilor incepe sa mijeasca peste intunericul noptii. Este strada pe care copilarise si si-o amintea in plina lumina, dar filmul isi depanase povestea mai ales in scene de seara sau noapte ... oricum, scenele de la inceput au o tusa personala - copilul care se lupta cu tatal sau pentru visul de a fi artist.

Imi aminteam de Joan Crawford si dintr-un alt film, Scrisoare de la o necunoscuta - insa greseam. Acolo a jucat Joan Fontaine. Nascuta in 1917, si-a sarbatorit anul acesta al nouzecelea an de viata. Ce isi doreste? I hope I'll die on stage at the age at 105, playing Peter Pan.


-----------------------------------------------------

Muzica din film este atat de frumoasa incat as vrea sa va dau cateva linkuri, unde puteti asculta si vedea cativa mari artisti:

Humoresque, cu Itzhak Perlman si Yo-Yo Ma:

http://www.youtube.com/watch?v=ScSCILXXLnM

Simfonia Spaniola, cu Silvia Marcovici:

http://www.youtube.com/watch?v=D5MR0gHeqoI

Iata-l si pe Jascha Heifetz, violonistul care nu a putut fi folosit in film. Capriciul nr. 24 al lui Paganini:

http://www.youtube.com/watch?v=vPcnGrie__M

Si (fara sa faca parte din film) iata si un fragment din Rapsodia I-a, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Atheneului:

http://www.youtube.com/watch?v=M5yc3yRjEe4

Dragostea in vreme de holera

Romanul lui Marquez adus pe ecran. Cum sa recreezi atmosfera halucinanta care traieste in frazele lui Marquez? Regizorul stia foarte bine ca trebuie sa spuna ce are de spus prin imagini (lucru pe care il intelesese foarte bine si Ang Lee de exemplu, atunci cand ecranizase cartea lui Annie Proulx, Brokeback Mountain).

Iar imaginile sunt socante - pentru ca universul frazelor lui Marquez este socant. Sunt luxuriante - dragostea aceea nebuna traieste intr-un univers vegetal coplesitor in care viermuieste o multime coplesitoare. Casele, delabrate, cu camere cu mobile care te inabusa, te sufoci, te ingrozesti.

Javier Bardem creaza un rol pe muchie de cutit. Barbatul respins in tinerete de cea pe care o iubea, continuand sa o iubeasca si sa o astepte toata viata, implinindu-si dragostea de abia cand amandoi sunt foarte batrani. Javier Bardem isi creaza eroul pe muchie de cutit, pentru ca nu il idealizeaza. Este greu sa spui daca il admiri sau il detesti. Daca e un erou sau un las. Daca e un indragostit, sau un incapatanat. Daca este normal sau nebun. Daca dragostea este adevarata, sau e numai ambitia unui om de nimic. A unui maniac.

El, Javier Bardem, iti lasa tie, spectator, puterea sa decizi. Este in fond performanta pe care a reusit-o si in Nalucile lui Goya. Aici e unul din riscurile asumate de Bardem. Era in personajul lui din Goya o slugarnicie perversa, o lasitate, care este si aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticalos. Nuantele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Insa aici personajul iubeste.

Primul risc pentru Javier Bardem era deci sa repete jocul din Goya. Si-a asumat acest risc, al unui anume manierism. A reusit sa-l evite? Poate ca nu. Sau poate asa trebuia construit si noul personaj.

Al doilea risc era sa nu mai intelegi nimic. In fond este un erou compus din bucatele. Este si indragostit, si viclean, si ambitios, si nebun, si chibzuit, si sincer, si nesincer. Este un om in carne si oase, asa cum suntem fiecare din noi, fara sa ne cunoastem.

Rolul nu putea fi creat decat asa cum l-a creat Javier Bardem, din bucatele care sa nu se lege intre ele, pentru ca asa suntem noi, amalgam de bucatele.

Zice Blaga,

Suflete, prund de pacate
Esti nimic si esti de toate
Roata cerului e-n tine
Si-o multime de jivine.

L-a citit Bardem pe Blaga? Desigur ca nu. L-a citit insa pe Marquez si l-a inteles.

O alta actrita mare care apare in film este Fernanda Montenegro - in rolul mamei eroului principal. Am vazut-o acum cativa ani intr-un rol extraordinar in Central do Bresil (Gara Centrala, Central Station).

Povestea este superba. Eroul nostru a fost respins in adolescenta de iubita lui, care s-a maritat cu altul. Viata lui va fi o continua asteptare a ei. Nu va trai decat gandindu-se la ea. Si viata va inainta, cu ale ei, cu epidemii de holera, cu mutari dintr-o localitate in alta, cu dementa senila a mamei (Fernada Montenegro), cu trecerea intr-un nou secol, cu aparitia pe strazi a primelor automobile, cu razboaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezenta. Si eroul va imbatrani, gandindu-se la iubita lui, va deveni tot mai batran, iar toate grozaviile din jurul lui, holera cea groaznica, se vor scurge peste el, ramas indiferent la toate grozaviile, ramas indiferent la holera care tot revine, avand un singur gand, iubita lui.

Si aci e arta mare a lui Marquez - trecerea vietii nu e marcata de ani, ci de evenimente, de holera, de razboaie civile - pentru ceilailti. Iar pentru el, traind doar pe o singura coarda, dragostea pentru iubita lui - ei bine, pentru el trecerea vietii este marcata de experiente erotice. Omul asta nu trece dintr-o epidemie de holera in alta, nu trece dintr-un an in altul, trece dintr-o femeie in alta. Incercand in felula cesta sa lupte impotriva obsesiei lui - iese invins de fiecare data. Nici o femeie, nici o experienta carnala, nu pot sa ii scoata obsesia din suflet.

Vor fi peste sase sute de femei in viata lui. Si pana la urma, cand iubita lui, de acum baba, este vaduva, el va reveni si va insista, si va insista, pana cand, excedata de obsesia lui, ea il va accepta.

Superba poveste. Wang-Kar Wai ne spune o povestete un pic asemenea, in 2046 - si acolo trecerea vietii e marcata de experientele sexuale ale eorului (aoclo e Tony Leung). Si acela incearca sa uite de marea lui dragoste.

Ei bine, povestea e nebunesc de superba. Dar e povestea lui Marquez. Filmul incearca sa o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totusi talentul lui Wang Kar-Wai. Sau al lui Ang Lee.

Pentru ca exsita un ritm in romanul lui Marquez. Punctat acolo de cronica pe care si-o tine eroul in carnetul lui. Femeie dupa femeie. Viata care inainteaza prin experiente erotice punctate de cronica, precum ticaitul unui ceas.

Aici filmul incearca sa reia put si simplu momentele din carte in care eroul se aseaza sa noteze. Cred ca trebuia altceva in film. Alta solutie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivakent cinematografic al notielot facute in carnetul - cronica.

Cum ar fi aratat filmul acesta daca ar fi fost facut de Guillermo del Torro?