Dragostea in vreme de holera

Romanul lui Marquez adus pe ecran. Cum sa recreezi atmosfera halucinanta care traieste in frazele lui Marquez? Regizorul stia foarte bine ca trebuie sa spuna ce are de spus prin imagini (lucru pe care il intelesese foarte bine si Ang Lee de exemplu, atunci cand ecranizase cartea lui Annie Proulx, Brokeback Mountain).

Iar imaginile sunt socante - pentru ca universul frazelor lui Marquez este socant. Sunt luxuriante - dragostea aceea nebuna traieste intr-un univers vegetal coplesitor in care viermuieste o multime coplesitoare. Casele, delabrate, cu camere cu mobile care te inabusa, te sufoci, te ingrozesti.

Javier Bardem creaza un rol pe muchie de cutit. Barbatul respins in tinerete de cea pe care o iubea, continuand sa o iubeasca si sa o astepte toata viata, implinindu-si dragostea de abia cand amandoi sunt foarte batrani. Javier Bardem isi creaza eroul pe muchie de cutit, pentru ca nu il idealizeaza. Este greu sa spui daca il admiri sau il detesti. Daca e un erou sau un las. Daca e un indragostit, sau un incapatanat. Daca este normal sau nebun. Daca dragostea este adevarata, sau e numai ambitia unui om de nimic. A unui maniac.

El, Javier Bardem, iti lasa tie, spectator, puterea sa decizi. Este in fond performanta pe care a reusit-o si in Nalucile lui Goya. Aici e unul din riscurile asumate de Bardem. Era in personajul lui din Goya o slugarnicie perversa, o lasitate, care este si aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticalos. Nuantele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Insa aici personajul iubeste.

Primul risc pentru Javier Bardem era deci sa repete jocul din Goya. Si-a asumat acest risc, al unui anume manierism. A reusit sa-l evite? Poate ca nu. Sau poate asa trebuia construit si noul personaj.

Al doilea risc era sa nu mai intelegi nimic. In fond este un erou compus din bucatele. Este si indragostit, si viclean, si ambitios, si nebun, si chibzuit, si sincer, si nesincer. Este un om in carne si oase, asa cum suntem fiecare din noi, fara sa ne cunoastem.

Rolul nu putea fi creat decat asa cum l-a creat Javier Bardem, din bucatele care sa nu se lege intre ele, pentru ca asa suntem noi, amalgam de bucatele.

Zice Blaga,

Suflete, prund de pacate
Esti nimic si esti de toate
Roata cerului e-n tine
Si-o multime de jivine.

L-a citit Bardem pe Blaga? Desigur ca nu. L-a citit insa pe Marquez si l-a inteles.

O alta actrita mare care apare in film este Fernanda Montenegro - in rolul mamei eroului principal. Am vazut-o acum cativa ani intr-un rol extraordinar in Central do Bresil (Gara Centrala, Central Station).

Povestea este superba. Eroul nostru a fost respins in adolescenta de iubita lui, care s-a maritat cu altul. Viata lui va fi o continua asteptare a ei. Nu va trai decat gandindu-se la ea. Si viata va inainta, cu ale ei, cu epidemii de holera, cu mutari dintr-o localitate in alta, cu dementa senila a mamei (Fernada Montenegro), cu trecerea intr-un nou secol, cu aparitia pe strazi a primelor automobile, cu razboaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezenta. Si eroul va imbatrani, gandindu-se la iubita lui, va deveni tot mai batran, iar toate grozaviile din jurul lui, holera cea groaznica, se vor scurge peste el, ramas indiferent la toate grozaviile, ramas indiferent la holera care tot revine, avand un singur gand, iubita lui.

Si aci e arta mare a lui Marquez - trecerea vietii nu e marcata de ani, ci de evenimente, de holera, de razboaie civile - pentru ceilailti. Iar pentru el, traind doar pe o singura coarda, dragostea pentru iubita lui - ei bine, pentru el trecerea vietii este marcata de experiente erotice. Omul asta nu trece dintr-o epidemie de holera in alta, nu trece dintr-un an in altul, trece dintr-o femeie in alta. Incercand in felula cesta sa lupte impotriva obsesiei lui - iese invins de fiecare data. Nici o femeie, nici o experienta carnala, nu pot sa ii scoata obsesia din suflet.

Vor fi peste sase sute de femei in viata lui. Si pana la urma, cand iubita lui, de acum baba, este vaduva, el va reveni si va insista, si va insista, pana cand, excedata de obsesia lui, ea il va accepta.

Superba poveste. Wang-Kar Wai ne spune o povestete un pic asemenea, in 2046 - si acolo trecerea vietii e marcata de experientele sexuale ale eorului (aoclo e Tony Leung). Si acela incearca sa uite de marea lui dragoste.

Ei bine, povestea e nebunesc de superba. Dar e povestea lui Marquez. Filmul incearca sa o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totusi talentul lui Wang Kar-Wai. Sau al lui Ang Lee.

Pentru ca exsita un ritm in romanul lui Marquez. Punctat acolo de cronica pe care si-o tine eroul in carnetul lui. Femeie dupa femeie. Viata care inainteaza prin experiente erotice punctate de cronica, precum ticaitul unui ceas.

Aici filmul incearca sa reia put si simplu momentele din carte in care eroul se aseaza sa noteze. Cred ca trebuia altceva in film. Alta solutie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivakent cinematografic al notielot facute in carnetul - cronica.

Cum ar fi aratat filmul acesta daca ar fi fost facut de Guillermo del Torro?