Metroul new-yorkez

Edward Hopper, Noapte in El Train, gravura, 1918
(expusa la Expozitia Hopper, Galeria Nationala de Arta din Washington)

...a fost odata ca niciodata cand metroul new-yorkez era cunoscut ca El Train...

(click here for the English version)

Fiul meu a venit sa ma viziteze si a pus in incurcatura niste washingtonieni, intrebandu-i unde se afla in apropiere o statie de T. In acelasi an m-am dus si eu la fiul meu si a fost randul meu sa ii pun in incurcatura pe bostonieni: i-am intrebat unde se afla prin apropiere o statie de Metro.

Cand vine vorba sa isi boteze sistemul de transport subteran, cam orice oras din America pare sa o faca dupa capul lui. In Boston este T. Cand trenul se apropie de ultima statie mecanicul anunta cu gratie, va multumesc pentru ca a-ti calatorit cu T-ul, si apoi adauga, va rog sa nu va uitati lucrurile personale!

In Washington numele este Metro. La ultima statie ni se multumeste ca am ales Metroul si ni se aminteste sa ne luam toate lucrurile cu noi. Unii asculta, altii nu. Asta este!

In Philadelphia numele este El. Cat despre Chicago, ei bine, subiectul pare a fi mult mai complicat: tocmai am vorbit cu un prieten de acolo, Larry, care mi-a explicat ca orasul Chicago il are pe El, si ca El merge pe Loop (adica pe Bucla).

In New York metroul este numit Subway, dar in vremi de demult i se spunea si lui El, pentru ca linia era aeriana (Elevated) prin tot Manhattanul. John Sloan a pictat Sase seara, Iarna in 1912: doua lumi paralele, fiecare cu dinamica ei - oamenii jos, El-ul sus. Am vazut tabloul ceva vreme in urma la o expozitie organizata la Phillips Collection. Cele doua universuri traind in paralel mi-au amintit de filmul Ingeri cazuti al lui Wong Kar-Wai. Este acolo o imagine reunind doua scene: camera in care eroul filmului este singur, strada plina de forfota serii - fiecare scena habar n-are de cealalta. O imagine extraordinara: este faurita de Chris Doyle, unul din cei mai mari operatori de film din toate timpurile.

Alta pictura, creata de John Sloan in 1922, Orasul din Greenwich Village. Asadar, in 1922 El-ul era inca acolo, venind de pe Broadway si traversand Strada 23 si Fifth Avenue. Iar Flatiron Building era si el la locul lui, inca din 1902.



Londra este primul oras care a avut metro, din 1863. A fost urmata de Budapesta, in 1894 (am avut prilejul sa calatoresc odata pe linia veche a capitalei ungarel). Apoi a venit metroul parizian, in 1900.

Cat despre New York a existat o incercare de a avea o linie de metro pneumatic, in 1869 ( Beach Pneumatic Transit, pe sub Broadway, intre strazile Warren si Murray).

Nu a reusit sa depaseasca stadiul de simpla curiozitate; fireste ca povesti apocrife pretind ca linia abandonata inca exista si ca uneori acolo se petrec evenimente misterioase. De fapt a ramas doar in folclorul new-yorkez si in cateva restaurante new-yorkeze, ca imagine murala:



Metroul subteran din New York a inceput de fapt sa opereze din ziua de 27 Octombrie 1904, aproape 35 ani dupa prima linie de metro aerian (Wikipedia). Linia subterana era intre City Hall si Grand Central Station, unde este si astazi.

A fost Billy Bitzer cel care a facut un scurt-metraj in 1905, Interior NY Subway, 14th Street to 42nd Street, pentru American Mutoscope and Biograph Company.
-

-
Platforma cu camera de filmat era atasata in fata unui tren care urmarea trenul de filmat, aflat pe aceeasi linie. Lumina provenea de la o instalatie speciala construita pe un alt tren care mergea pe o linie paralela. Calatoria era de la Strada 14 (Union Square) pana la Strada 42 (Grand Central Station) (am urmarit aici sumarul furnizat de Biblioteca Congresului SUA, care pastreaza originalul filmului).

Statiile arata si astazi cam la fel cum aratau in 1905. Numai Grand Central Station nu mai este aceeasi. In 1905 statia era cea construita de catre Cornelius Vanderbuilt in 1869; statia in folosinta azi avea sa fie inaugurata in 1913. Oricum, statiile de metro ale New Yorkului isi pastreaza stilul lor vechi (acelasi care este si la vechea linie din Budapesta). Uitati-va de exemplu la aceasta piesa de Art Deco: un vultur purtand emblema Strazii 14:


Si trecutul metroului new-yorkez este vizibil pana si in felul in care liniile poarta ba numere, ba litere, asa cum au apucat sa fie botezate de la inceputul inceputului, cand existau mai multe companii care operau retele separate de metro.

Revenind acum la film, pare un documentar banal. Este insa mult mai mult decat atat, si asta in afara performantei tehnice evidente. Filmul are sase minute, exact timpul care ii trebuie metroului sa parcurga distanta dintre Union Square si Grand Central. Filmul urmareste de fapt o naratiune, de la inceput pana la sfarsit, naratiunea si filmul insusi sunt create pas cu pas in fata noastra (ganditi-va la De Brug al lui Joris Ivens, din 1928, sau la Philips-Radio, tot al lui Ivens, din1931; si ganditi-va la filmele lui Vertov).

Trenul este aici personajul misterios, alergand de noi, disparand in intuneric, prins din nou de raza noastra vizuala, disparand din nou; este o naratiune fara cuvinte, graind numai prin dialogul dintre intuneric si lumina, evoluand spre concluzia logica: peronul de la Grand Central, plin de pasageri imbracati elegant, dupa moda vremii. Naratiunea este echilibrata perfect, o singura imagine in plus nu ar mai fi necesara.

Echipamentul de iluminare nu este ascuns, asa incat noi urmarim in acelasi timp povestea filmului insusi: filmul se creaza in fata noastra prin dialogul intre trenul filmat si platforma cu echipamentul de iluminare de pe linia paralela. Ganditi-va din nou la Omul cu camera de filmat al lui Vertov!

Am mentionat mai devreme numele lui Chris Doyle. Cred ca cei trei mari operatori de film din istorie trebuie considerati Billy Bitzer (care a lucrat cu Griffith), Eduard Tisse (care a lucrat cu Eisenstein) and Chris Doyle (care lucreaza cu Wong Kar-Wai).