Intunericul Dumnezeirii

Este titlul primului capitol al Teologiei Mistice a Bisericii de Rasarit, a lui Vladimir Lossky, unul din marii teologi orotodocsi ai Secolului XX. Este abordarea catafatica, proprie religiilor rasaritene - Dumnezeu este dincolo de posibilitatile noastre de cunoastere, ceea ce stim despre El este ceea ce El vrea sa ne spuna, prin Energiile Necreate. Epifania este la initiativa Lui, initiativa noastra se poate lovi de intuneric.

Dumnezeu este mort, fraza lui Nietzsche ar trebui inteleasa mult mai nuantat: noi credem intr-o imagine a lui Dumnezeu, care este rodul culturii, iar Nietzsche se referea poate la moartea unei culturi, deci a unei imagini a lui Dumnezeu.

Afirmatia lui Nietzsche este reluata de catre Paul Tillich, un alt mare teolog al secolului XX, de data aceasta protestant. Dumnezeu, spune el, nu este Dumnezeul din capatul scarii, noi tot agitam imagini ale lui Dumnezeu, dumnezei nationali, dumnezei asa cum ne place sa ii vedem, dumnezei ai traditiilor, dumnezei cu care ne putem targui si intelege - de fapt sunt proiectii ale lui Dumnezeu, proiectii produse de noi. Cititi The Shaking of Foundations, a aparut de curand si in romaneste.

Toate acestea sunt usor de mestecat in teorie. Insa in viata noastra avem cateodata nevoie de Dumnezeu si gasim intuneric. Voi relua aici episodul evanghelic: Iisus pe Cruce, parasit de toti, parasit si de Dumnezeu - si teribilele cuvinte ale Psalmistului, Eli, Eli, Lama Sabachthani! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!

Psalm si Evanghelie. Fac insa parte din noi. Avem cateodata nevoie de Dumnezeu si gasim intuneric. Si ne luptam, sa ne pastram credinta, ne luptam greu, suntem infricosati, din ce in ce mai infricosati. Sfanta Tereza a Pruncului Isus, micuta floare, aflata pe patul de suferinta inaintea mortii si ingrozita ca dupa moarte nu mai exista nimic.

Marii sfinti si marii atei. Marii sfinti: cei incercati de indoiala, cei care se lupta cu ateismul din ei insisi. Cateodata biruind, cateodata biruiti. Maritain spunea ca adevaratul ateu este un mistic dezamagit.

Aflam acum despre Maica Tereza de Calcutta ca a fost incercata toata viata ei de acelasi intuneric teribil. A incercat sa isi rezolve aceasta tensiune ingrozitoare prin identificarea cu cei mai saraci, care nu pot avea nici o speranta. Dar a fost incercata mai departe. De aceea este o sfanta atat de mare.

Iata copia unui articol aparut in NY Times, scris de Parintele Iezuit James Martin:

August 29, 2007
Op-Ed Contributor
A Saint's Dark Night
By JAMES MARTIN
THE stunning revelations contained in a new book, which show that Mother Teresa doubted God's existence, will delight her detractors and confuse her admirers. Or is it the other way around?

The private journals and letters of the woman now known as Blessed Teresa of Calcutta will be released next month as "Mother Teresa: Come Be My Light," and some excerpts have been published in Time magazine. The pious title of the book, however, is misleading. Most of its pages reveal not the serene meditations of a Catholic sister confident in her belief, but the agonized words of a person confronting a terrifying period of darkness that lasted for decades.

"In my soul I feel just that terrible pain of loss," she wrote in 1959, "of God not wanting me — of God not being God — of God not existing." According to the book, this inner turmoil, known by only a handful of her closest colleagues, lasted until her death in 1997.

Gleeful detractors may point to this as yet another example of the hypocrisy of organized religion. The woman widely known in her lifetime as a "living saint" apparently didn't even believe in God.

It was not always so. In 1946, Mother Teresa, then 36, was hard at work in a girls school in Calcutta when she fell ill. On a train ride en route to some rest in Darjeeling, she had heard what she would later call a "voice" asking her to work with the poorest of the poor, and experienced a profound sense of God's presence.

A few years later, however, after founding the Missionaries of Charity and beginning her work with the poor, darkness descended on her inner life. In 1957, she wrote to the archbishop of Calcutta about her struggles, saying, "I find no words to express the depths of the darkness."

But to conclude that Mother Teresa was a crypto-atheist is to misread both the woman and the experience that she was forced to undergo.

Even the most sophisticated believers sometimes believe that the saints enjoyed a stress-free spiritual life — suffering little personal doubt. For many saints this is accurate: St. Francis de Sales, the 17th-century author of "An Introduction to the Devout Life," said that he never went more than 15 minutes without being aware of God's presence. Yet the opposite experience is so common it even has a name. St. John of the Cross, the Spanish mystic, labeled it the "dark night," the time when a person feels completely abandoned by God, and which can lead even ardent believers to doubt God's existence.

During her final illness, St. Thérèse of Lisieux, the 19th-century French Carmelite nun who is now widely revered as "The Little Flower," faced a similar trial, which seemed to center on doubts about whether anything awaited her after death. "If you only knew what darkness I am plunged into," she said to the sisters in her convent. But Mother Teresa's "dark night" was of a different magnitude, lasting for decades. It is almost unparalleled in the lives of the saints.

In time, with the aid of the priest who acted as her spiritual director, Mother Teresa concluded that these painful experiences could help her identify not only with the abandonment that Jesus Christ felt during the crucifixion, but also with the abandonment that the poor faced daily. In this way she hoped to enter, in her words, the "dark holes" of the lives of the people with whom she worked. Paradoxically, then, Mother Teresa's doubt may have contributed to the efficacy of one of the more notable faith-based initiatives of the last century.

Few of us, even the most devout believers, are willing to leave everything behind to serve the poor. Consequently, Mother Teresa's work can seem far removed from our daily lives. Yet in its relentless and even obsessive questioning, her life intersects with that of the modern atheist and agnostic. "If I ever become a saint," she wrote, "I will surely be one of `darkness.' "

Mother Teresa's ministry with the poor won her the Nobel Prize and the admiration of a believing world. Her ministry to a doubting modern world may have just begun.

James Martin is a Jesuit priest and the author of "My Life With the Saints."

Franz Marc - Caprioare in padure

A cincea alegere: Franz Marc, Caprioare in padure (exista doua versiuni, aceasta este prima dintre ele). Imi aminteste de arta lui Pirosmani.

Incerc sa ma imaginez intr-o ceainarie mititica in Tbilisi, Pirosmani invartindu-se si el pe acolo, ascultand Sonic Youth: Koncertas Stan Brakhage. Oare cum ar fi sunat? Impulsuri metalice, tobe catalitice, viori care porensc si se opresc de parca ar fi cazut, ghitare scheletice radiind scurt teme ciudate? (SYR 6)

Franz Marc, unul din cei mai importanti pictori din grupul Der Blaue Reiter. Avea sa moara la numai 36 de ani, atins de o grenada in batalia de la Verdun din 1916.

Numele grupului, Der Blaue Reiter, a ramas dupa titlul unei picturi a lui Kandinsky. Oricum, Franz Marc a pictat cu entuziasm cai, iar Wassily Kandinsky era entuziasmat dupa albastru.

Gruzinul Pirosmani a trait de fapt cam in acelasi timp. Unul din marile nume ale picturii naive. A trait toata viata in mizerie, visand ospete imbelsugate, pe care le-a tot pictat, insa din imaginatie: in realitate manca si el ce apuca.

Numele lui era de fapt Pirosmanashvili, dar in lumea larga este mai bine cunoscut ca Pirosmani.

Cate ceva despre muzica lui James Tenney

Am ascultat de cateva ori CD-ul cu muzica de James Tenney. Am comandat o carte scrisa de el, de teorie a muzicii, in care explica muzica gestalt. Asa ca dupa ce o sa o citesc o sa fiu in masura sa va spun mai multe. Pana acum stiu ca are o teorie asupra sunetelor, a folosit termenul de clang, prin care desemneaza un sunet caruia i se iau in considerare toate caracteristicile (amplitudine, frecventa, si multe altele) si este studiat modul in care variatii determinate sau aleatoare asupra uneia sau alteia din caracteristici pot influenta calitatea muzicii.

Intre timp am mai ascultat la casti prin diverse librarii fragmente compuse de Conlon Nancarrow, Charles Ives si Erik Satie. Probabil ca numele lui Satie va este mai familiar. Si muzica lui mi se pare mai mestecabila. Oricum, a trait mult mai inainte de ceilalti, asa incat publicul a avut timp sa inteleaga mai bine ce a compus el.

Filmul Interim al lui Brakhage are muzica de Tenney. Filmul e facut in 52. Brakhage avea 19 ani, iar Tenney 18. L-am revazut aseara. Mi s-a parut ca muzica era foarte in stilul gymnopediilor lui Erik Satie.

Al doilea film de Brakhage in care muzica e compusa tot de Tenney este Desistfilm, in 53 sau 54. De data asta muzica e mult mai mai dificila, seamana mult mai mult cu Tenney de mai tarziu.

CD-ul pe care il am are piese compuse cam intre 1960 - 1965. Tenney se inscrisese de acum la University of Illinois, unde existau tot soiul de devices pentru creat muzica experimentala. Tot acolo va incepe sa cumpuna muzica pe calculator si sa fie extrem de activ in dezvoltarea de algoritmi pentru creatia muzicala.

O prima piesa este o suita de variatiuni pe un rock celebru, Blue Suede Shoes, compus de Carl Perkins si facut faimos de Presley. Tenney a adoptat o tehnica numita tape music - a luat inregistrarea pe banda si a prelucrat-o prin schimbari de viteza, filtrari, inversari, etc. Au rezultat patru variatiuni: in prima se aud doar zgomote, in a doua zgomotele sunt in dialog cu un zgomot dominant in care incepi sa recunosti melodia originala, a treia variatiune iti reda vocea, insa prelucrata, a patra variatiune iti reda vocea in contrapunct cu zgomotele din primele doua variatiuni. Deconstructie si reconstructie realizate prin sampling.

Se pastreaza ritmul de rockability - insa Tenney are grija sa ne socheze din cand in cand cu ruperi de ritm, pauze neasteptate.

A doua piesa mi-a placut cel mai mult - se numeste Noise Study - si este redarea unui zgomot al vantului pe o plaja. Sunet muzical deloc. Zgomotul doar. E superba. De fapt Tenney a redat aici zgomotul produs la trecerea masinilor printr-un tunel (si anume tunelul Holland care leaga pe sub golful Hudson orasul Jersey City de Manhattan) . Mie insa mi-a sunat ca zgomotul vantului pe o plaja, impresie pe care am pastrat-o de la prima auditie.

Urmeaza o piesa numita Dialog - care este un dialog intre grupari de note muzicale si zgomote. Tenney avea o teorie a echivalentei: de fapt pentru el acesta era principiul cel mai general al muzicii moderne - toate sunetele sunt echivalente. Inseamna ca nu exista sunete muzicale si sunete nemuzicale, ci doar sunete, iar orice sunet isi are potential locuil intr-o structura muzicala. Dialog este o incercare de a urmari acest principiu al echivalentei; note muzicale si zgomot aflate in dialog pe pozitii de egalitate.

Urmeaza o piesa dificila, Phases, dedicata lui Edgar Varèse (un alt pionier al muzicii experimentale) - insa dupa mai multe auditii incepi sa ii prinzi shpilul. Dupa cateva auditii ale ei pot sa spun ca pentru mine incepe sa aiba delicatetea unor piese de Erik Satie (operand insa cu sunete de cu totul alt fel, desigur). Insa este o piesa care nu vrea sa faca nici un fel de concesie publicului. Este Tenney insusi, atat si nimic mai mult.

O piesa pentru player-piano este foarte interesanta. Un player-piano este un pian care are un cititor de banda perforata (mai nou cititor magnetic sau interfata de calculator), care activeaza pneumatic sau electric clapele - pianul canta singur executand melodia inscrisa pe banda perforata. In principiu pot fi executate piese care ar pretinde unui pianist o virtuozitate imposibila. Conlon Nancarrow a fost marele compozitor de muzica de player-piano - imi va veni un cd pe care l-am comandat.

Se pare ca la un player-piano poate exista si un interpret care sa dialogheze cu muzica de pe banda perforata - in stil de jam session - interpretul respectiv poarta numele mai ciudat de pianolist.

Sa ne intoarcem insa la CD-ul lui Tenney pe care urmeaza Ergodos II, o piesa dedicata lui John Cage - seamana foarte mult cu Phases. Ergodic este termenul introdus de Tenney pentru a defini muzica moderna. El era preocupat de ideea ca pentru muzica moderna nu se gasisera decat termeni negativi, care spuneau ceea ce nu este muzica, decat ceea ce de fapt este: muzica atonala, experiment interesant, etc.

Vin apoi doua piese mai putin dificile, Fabric for Che si For Anne (Rising) - amandoua par a fi sunete in continua urcare, iluzia de glissando perpetuu este realizata prin folosirea in fiecare secventa la inceput si sfarsit de frecvente infra si ultra acustice.

Voi mai vorbi despre lucrurile astea.

Vincent Van Gogh: Pietrarii

Iata si a patra alegere: Pietrarii lui Van Gogh. Numai ca pietrarii sunt aici doar conturati, in schimb copacii sunt inflamati, de parca ar fi in flacari, cu cracile si frunzele valatucite intr-un dans nebun. Vitalitatea fundalului, drumul care va merge departe, catre Klimt si Art Nouveau, si apoi catre abstractionism.

Daca ma gandesc insa la panzele lui Gustav Klimt, ma intreb daca a cunoscut opera lui Odilon Redon. Pentru ca de la Redon la Klimt si mai departe la Kandinski imi pare a fi un drum drept. Norii de flori ai lui Odilon Redon, Fecioara lui Klimt, Florala lui Kandinsky. Sau: Panoul pictat de Redon si aflat la Rijksmuseum, Zanele lui Klimt si superba compozitie geometrica a lui Kandinsky. Poate ca ar trebui sa ma opresc putin la fiecare din ele, o voi face odata, dar toate la timpul lor.

Muzica din Koncertas Stan Brakhage Prisiminimui: o muzica pentru filme care detesta muzica.

Umor negru? Am vazut doar patru filme de-ale lui pana acum, astept sa imi soseasca un dvd cu vreo douazeci si sase de filme de Brakhage - va sosi in cateva zile - si asta este muzica pentru filmele acelea. Incerc sa intru in universul lor prin acest loose jazz. Muzica pentru imaginat filme pe care inca nu le-am vazut, dar despre care stiu ca detesta muzica. Incercand sa patrund in Weltanschaung-ul lui Brakhage, folosind muzica, impotriva a ceea ce dorea el.

Nu imi fac filmele din capriciu Simt ca filmele mele cer sa fie vazute in tacere..

Brakhage: Cvartetul Dante

Sam Gilliam si Petalele lui Rosii. Prima asociatie pe care o faci este Georgia O'Keeffe: la Phillips exista un Patern de Frunze, creat de ea. Georgia O'Keeffe a spus odata ca numai prin selectie, eliminare, punere in evidenta ajungem la adevaratul inteles al lucrurilor.

Numai ca Petalele Rosii ale lui Gilliam aduc alt nume in minte: un cineast, Stan Brakhage si filmul sau Cvartetul Dante. Un film de numai sase minute si pictat de mana direct pe pelicula, ca atatea alte filme ale lui. Este de o frumusete care te raneste, exprima ceea ce vezi cand tii ochii inchisi. Si aici este si secretul Petalelor Rosii ale lui Gilliam: este o urmarire a starilor lui interioare, este in mod programatic subiectiv. Hipnagogic versus anagogic. Pentru ca anagogicul, transcendentalul era ceea ce urmarea Georgia O'Keeffe, in vreme ce Gilliam (si Brakhage) incercau sa exprime perceptia lor interioara, pe cat de aproape de deschiderea totala, de sinceritatea totala, de onestitatea totala, pe cat posibil.

Dante fusese o obsesie pentru Brakhage inca din liceu. Si dupa ani lungi de staruinta asupra diferitelor talmaciri in engleza ale Divinei Comedii, Brakhage a inteles deodata ca vorbele nu mai erau necesare. El avea imaginea pictoriala a intregului poem. Cercurile din Infern, Purgatoriu, Paradis erau acum imagine, culoare si ritm asa ca Brakhage a inceput sa lucreze la filmul lui. I-au trebuit vreo sase ani sa il termine: imagini pictate de mana pe pelicula, colorate viu, si apoi editarea, sa le faca sa danseze, sa se dilate, sa se contracte. Editare asemenea prelucrarii unei muzici inregistrate pe banda: schimbari de viteze, inversari, filtrari. Sunt momente in film cand imaginea implodeaza, dispare complet, ramane ecranul negru, apoi explodeaza intr-o simfonie de culori. Cvartetul: patru stari succesive, Hell Itself, Hell Spit Flexion, Purgation, Existence is Song.

Calatoria incepe in Infern

Nel mezzo del cammin
di nostra vita,
mi ritrovai per
una selva oscura...

si urci, stare dupa stare, pana in locul in care descoperi sensul vietii: Existenta este Cantec.

Filmul a fost terminat in 1987.

Georgia O'Keeffe - Biserica din ranch

A treia alegere a mea: Georgia O'Keeffe, Biserica din ranch.

Au murit Ingmar Bergman, si Michelangelo Antonioni, si Michel Serrault, si Florian Pittis. Disparitia lui Pittis ma doare cel mai mult, a fost trubadurul generatiei mele, cu plecarea lui ceva se rupe in sufletul meu. Ascult Koncertas Stan Brakhage, inregistrat un an dupa moartea lui Brakhage. Langa CD-ul pe care se afla concertul, un dvd care isi asteapta randul sa fie vazut: Eros, ultimul film la care a lucrat Antonioni, alaturi de alti doi mari regizori, Steven Sodebergh si Wang Kar-Wai.

Pictura aceasta, Biserica din ranch, am vazut-o de multe ori. Imi aduce intotdeauna in minte o scena care vine si revine, odata si inca odata, si inca odata, in Taciuni de timp, filmul lui Wong Kar-Wai. Locul acela in care eroii vin din cand in cand sa se intalneasca pentru ca sa rezolve probleme de viata si de moarte. Unul din ei trebuie sa isi respecte o hotarare luata de mult, si nu mai are mult timp inainte, va orbi. Altul trebuie sa se grabeasca si el. O boala ciudata il face sa isi piarda treptat memoria. Un altul stie ca este urmarit de un barbat care vrea sa isi razbune sora - ceea ce nu stie insa, barbatul acela este femeie de fapt, este chiar sora, fireste indragostita, fireste dorind sa se razbune pe iubit. Sunt hotarari cumplite care se cer indeplinite, iar eroii vin si revin acolo, in locul acela, unde nu stii daca esti inca pe taramul vietii, sau esti la granita dintre trezie si vis, dintre fiinta si nefiinta.

Am intrat aseara intr-o librarie si m-am indreptat spre sectia muzicala. Am ascultat un pic la casca CD-ul cu muzica de James Tenney, pe care il astept sa imi soseasca. Este printre altele o piesa in care este recreat zgomotul vantului - zgomotul vantului prin dune de nisip, sau peste valurile marii, sau zgomotul creat de vajaitul masinilor printr-un tunel, sau pe o autostrada.

As intra sa ma rog in aceasta Biserica de ranch, numai ca ma atrage, dar ma si sperie. Nu este nimic acolo, decat Dumnezeu, esti departe de lumea pe care o cunosti, esti intr-o margine intre fiinta si nefiinta. Tu si Ochiul lui Dumnezeu.

Adolph Gottlieb - Prezicatorul

Nu departe de universul unde Noland urma drumurile lui Klee il gasim pe Adolph Gottlieb: Prezicatorul. A fost pictat in 1950. Si Gottlieb incerca sa aiba ochiul unui primitiv, cum incercase si Klee. Pictogramele lui Gottlieb, alfabetul lui care vrea sa ne arate ceea ce primitivii vedeau, dar noi nu mai putem. Klee, si Noland, si Gottlieb, in cautarea universului copiilor si primitivilor, pentru a reusi sa vada deincolo de evidenta vizibilului.

Concertul lui Sonic Youth era un omagiu adus lui Brakhage care murise cu un an mai devreme. Numai ca era un omagiu impotriva dorintelor sale, Nu imi fac filmele din capriciu Simt ca filmele mele cer sa fie vazute in tacere..

Declaratia lui Brakhage suna arogant. Dar de fapt nu e vorba de aroganta. Am vazut Regen, filmul facut de Joris Ivens, in 1928. Muzica era in genul unei sansonete, subtila si poetica, numai ca filmul era mult mai mult - l-am revazut fara muzica si intreaga lui poezie mi-a inundat simturile.

Sunt curios sa ascult muzica lui Tenney. Am citit cate ceva despre el. Un om de o mare timiditate, unul din marii creatori de muzica pe computer. A experimentat cu rabdare dimensiunile noi ale muzicii, atent insa intotdeauna la substanta compoozitiilor sale. A scris mult, lucrari de teorie a muzicii moderne. Un om de mare generozitate, ca interpret a prezentat neobosit lucrarile importante ale colegilor sai de generatie, sau ale inaintasilor sai din prima jumatate a secolului XX, pe John Cage si pe Philip Glass, pe Eric Satie si pe Arnold Schoenberg, pe Edgar Varese, marii creatori ai avangardei.

Ma gandesc la exemplul lui Bach, sunt momente in istoria muzicii cand un creator isi dedica ani si ani de viata sa patrunda intregul potential al unor dimensiuni noi, si sa creeze sinteza: Clavecinul Bine Temperat. O asemenea personalitate a fost James Tenney.

Kenneth Noland - In gradina

Kenneth Noland, In gradina. Fetita din mijloc, marcata cu un X. O fi Alice, explorand delicat o gradina la care miracole apar la tot pasul? Sau una din nepoatele mele? Bianca? Sau Daria?

Noland va merge mai tarziu pe drumul lui propriu, dar aici este inca in universul lui Paul Klee. Insa e Noland, asta e sigur. Un simt atat de delicat al culorii! Si un alt miracol, este aici o sugestie de bidimensional, in felul in care icoanele bizanitine isi organizeaza spatiul, in acelasi timp este sugerata perspectiva.

Am fost ieri la Phillips Collection si mi-am zis sa imi aleg zece imagini pentru muzeul meu imaginar: zece picturi care sa imi spuna ceva special exact pentru momentul acela precis in timp. Prima alegere a fost acest Noland.

Asta a fost ieri. Acum ascult SYR 6 , o inregistrare a lui Sonic Youth: Koncertas Stan Brakhage. Care nu voia muzica pentru filmele lui. Nici macar subiect nu voia. Limbajul cinematografic pur, atat si nimic mai mult. Aproape 400 de filme - cautari de o viata pentru a descoperi limbajul cinematografic pur.

Brakhage nu voia muzica pentru filmele lui, totusi James Tenney a compus muzica pentru Interim, pentru Desistfilm, pentru Loving, pentru Matins, pentru Christ Mass Sex Dance, pentru ...Reel 5. Completare muzicala, sau paralela? Tocmai mi-am comandat un CD cu cateva piese de Tenney. Structuri paralele in pictura, filme, muzica, structurile de limbaj ale lui Noland, Brakhage, Tenney.