Cate ceva despre muzica lui James Tenney

Am ascultat de cateva ori CD-ul cu muzica de James Tenney. Am comandat o carte scrisa de el, de teorie a muzicii, in care explica muzica gestalt. Asa ca dupa ce o sa o citesc o sa fiu in masura sa va spun mai multe. Pana acum stiu ca are o teorie asupra sunetelor, a folosit termenul de clang, prin care desemneaza un sunet caruia i se iau in considerare toate caracteristicile (amplitudine, frecventa, si multe altele) si este studiat modul in care variatii determinate sau aleatoare asupra uneia sau alteia din caracteristici pot influenta calitatea muzicii.

Intre timp am mai ascultat la casti prin diverse librarii fragmente compuse de Conlon Nancarrow, Charles Ives si Erik Satie. Probabil ca numele lui Satie va este mai familiar. Si muzica lui mi se pare mai mestecabila. Oricum, a trait mult mai inainte de ceilalti, asa incat publicul a avut timp sa inteleaga mai bine ce a compus el.

Filmul Interim al lui Brakhage are muzica de Tenney. Filmul e facut in 52. Brakhage avea 19 ani, iar Tenney 18. L-am revazut aseara. Mi s-a parut ca muzica era foarte in stilul gymnopediilor lui Erik Satie.

Al doilea film de Brakhage in care muzica e compusa tot de Tenney este Desistfilm, in 53 sau 54. De data asta muzica e mult mai mai dificila, seamana mult mai mult cu Tenney de mai tarziu.

CD-ul pe care il am are piese compuse cam intre 1960 - 1965. Tenney se inscrisese de acum la University of Illinois, unde existau tot soiul de devices pentru creat muzica experimentala. Tot acolo va incepe sa cumpuna muzica pe calculator si sa fie extrem de activ in dezvoltarea de algoritmi pentru creatia muzicala.

O prima piesa este o suita de variatiuni pe un rock celebru, Blue Suede Shoes, compus de Carl Perkins si facut faimos de Presley. Tenney a adoptat o tehnica numita tape music - a luat inregistrarea pe banda si a prelucrat-o prin schimbari de viteza, filtrari, inversari, etc. Au rezultat patru variatiuni: in prima se aud doar zgomote, in a doua zgomotele sunt in dialog cu un zgomot dominant in care incepi sa recunosti melodia originala, a treia variatiune iti reda vocea, insa prelucrata, a patra variatiune iti reda vocea in contrapunct cu zgomotele din primele doua variatiuni. Deconstructie si reconstructie realizate prin sampling.

Se pastreaza ritmul de rockability - insa Tenney are grija sa ne socheze din cand in cand cu ruperi de ritm, pauze neasteptate.

A doua piesa mi-a placut cel mai mult - se numeste Noise Study - si este redarea unui zgomot al vantului pe o plaja. Sunet muzical deloc. Zgomotul doar. E superba. De fapt Tenney a redat aici zgomotul produs la trecerea masinilor printr-un tunel (si anume tunelul Holland care leaga pe sub golful Hudson orasul Jersey City de Manhattan) . Mie insa mi-a sunat ca zgomotul vantului pe o plaja, impresie pe care am pastrat-o de la prima auditie.

Urmeaza o piesa numita Dialog - care este un dialog intre grupari de note muzicale si zgomote. Tenney avea o teorie a echivalentei: de fapt pentru el acesta era principiul cel mai general al muzicii moderne - toate sunetele sunt echivalente. Inseamna ca nu exista sunete muzicale si sunete nemuzicale, ci doar sunete, iar orice sunet isi are potential locuil intr-o structura muzicala. Dialog este o incercare de a urmari acest principiu al echivalentei; note muzicale si zgomot aflate in dialog pe pozitii de egalitate.

Urmeaza o piesa dificila, Phases, dedicata lui Edgar Varèse (un alt pionier al muzicii experimentale) - insa dupa mai multe auditii incepi sa ii prinzi shpilul. Dupa cateva auditii ale ei pot sa spun ca pentru mine incepe sa aiba delicatetea unor piese de Erik Satie (operand insa cu sunete de cu totul alt fel, desigur). Insa este o piesa care nu vrea sa faca nici un fel de concesie publicului. Este Tenney insusi, atat si nimic mai mult.

O piesa pentru player-piano este foarte interesanta. Un player-piano este un pian care are un cititor de banda perforata (mai nou cititor magnetic sau interfata de calculator), care activeaza pneumatic sau electric clapele - pianul canta singur executand melodia inscrisa pe banda perforata. In principiu pot fi executate piese care ar pretinde unui pianist o virtuozitate imposibila. Conlon Nancarrow a fost marele compozitor de muzica de player-piano - imi va veni un cd pe care l-am comandat.

Se pare ca la un player-piano poate exista si un interpret care sa dialogheze cu muzica de pe banda perforata - in stil de jam session - interpretul respectiv poarta numele mai ciudat de pianolist.

Sa ne intoarcem insa la CD-ul lui Tenney pe care urmeaza Ergodos II, o piesa dedicata lui John Cage - seamana foarte mult cu Phases. Ergodic este termenul introdus de Tenney pentru a defini muzica moderna. El era preocupat de ideea ca pentru muzica moderna nu se gasisera decat termeni negativi, care spuneau ceea ce nu este muzica, decat ceea ce de fapt este: muzica atonala, experiment interesant, etc.

Vin apoi doua piese mai putin dificile, Fabric for Che si For Anne (Rising) - amandoua par a fi sunete in continua urcare, iluzia de glissando perpetuu este realizata prin folosirea in fiecare secventa la inceput si sfarsit de frecvente infra si ultra acustice.

Voi mai vorbi despre lucrurile astea.