Andrei Cherny, The Next Deal

(Click here for the English version)

Istoria Statelor Unite a intrat in al treilea veac de existenta. Si fiecare nou secol a provocat America printr-o noua paradigma - iar America a raspuns de fiecare data reinventandu-se - reinventandu-si economia, societatea, in structura si spirit, iar in final modul de guvernare. Cartea lui Andrei Cherny, The Next Deal, vorbeste despre aceasta reinventare periodica a Americii. De fapt cartea vorbeste despre trecut pentru a clarifica prezentul. Si vorbeste despre schimbarile in structura economiei si spiritul societatii pentru a evidentia misiunea pe care trebuie sa o aiba guvernul, de fiecare data alta. Subtitlul cartii este The Future of Public Life in the Information Age (Viitorul vietii publice in epoca informaticii).

Andrei Cherny avea putin peste douazeci de ani cand a elaborat Platforma Democrata pentru 2000. Era atunci autorul discursurilor vicepresedintelui Al Gore, cel mai tanar autor de discursuri vreodata la Casa Alba. Acum editeaza impreuna cu Kenneth S. Baer revista Democracy – A Journal of Ideas. Si Cherny, si Baer, apartin Noilor Democrati, orientarea de Centru din cadrul Partidul Democrat, fiind adeptii asa numitei Third Way (A Treia Cale). Si citind cartea aceasta, The Next Deal, intelegi foarte bine unde se situeaza Calea a Treia.

Cartea vorbeste o multime despre istoria SUA, desi Cherny este departe de a fi prizonierul lectiilor trecutului. Spune el, filosofului George Santayana ii apartine celebra fraza, aceia care nu isi amintesc trecutul sunt condamnati sa il repete. Dar contrariul este la fel de adevarat. Cei care nu isi pot aminti trecutul s-ar putea sa nu fie in stare nici sa il repete.

Bine, bine, si atunci de ce este atat de multa istorie in carte? Pentru ca, spune Andrei Cherny, sarcina tinerilor de azi – Generatia Alegerii – este sa dea o replica infaptuirilor Generatiei Progresiste a lui Woodrow Wilson si Theodore Roosevelt. Ei au regandit regulile vietii publice pentru a le face sa se potriveasca contururilor unei noi Amercici. Treaba noastra este sa facem la fel.

Si Cherny spune in concluzie, aceasta este o carte despre viitorul Americii si nu o lucrare de istorie.

Bun, stim acum despre ce este The Next Deal. Hai sa observam si despre ce nu este cartea aceasta. Nu este nici despre politica externa a Americii, nici despre problemele pe care societatea americana a trebuit sa le rezolve de la inceputurile ei pentru integrarea minoritatilor.

Hai sa urmarim planul cartii si sa facem putina istorie, tinand insa seama ca istoria serveste aici doar ca un preliminar pentru a aseza peisajul prezentului.

Veacul al nousprezecelea a insemnat pentru America Noua Frontiera. Economia era de tip agrar. Pamant era din belsug– trebuia doar sa ai determinarea de a merge spre Vest, de a te aseza undeva si de a incepe sa muncesti din greu. Societatea se baza pe doua aspecte contradictorii: individualism si spirit al comunitatii. Individualism, pentru ca fiecare se baza in primul rand pe el insusi ca sa supravietuiasca. Spirit al comunitatii, pentru ca totusi nu puteai supravietui bazandu-te doar pe tine. Asa ca societatea americana era o retea foarte slaba de comunitati autonome puternice, fiecare compusa din individualitati autonome puternice. Misiunea guvernului era protectia independentei comunitatilor si a indivizilor. Thomas Jefferson, al treilea presedinte al Statelor Unite, a fost cel care a inteles clar lucruile acestea si a devenit marele arhitect politic al Americii secolului al nouasprezecelea. OIle sunt mai multumite de ele insele decat de grija pe care le-o poarta lupii, spunea el. In viziunea sa, guvernul trebuia sa produca masuri care sa incurajeze agricultura. Jefferson era campionul unei natiuni de cultivatori ai pamantului; de fapt o natiune de pionieri care impingeau spre Vest si largeau America.

Dupa o suta de ani pesiajul era cu totul altul. Epoca industriala isi avea propria ei logica despre cum trebuia organizata lumea si locul de munca. Epoca pionierilor, indivizi puternici cooperand in cadrul unor comunitati puternice, apartinea trecutului. Viziunea lui Jefferson nu se mai potrivea. Economia se baza acum pe industrie centralizata, impingand intreaga societate spre centralizare. Pionierii erau acum inlocuiti de mase anonime locuind in orase mari si muncind in fabrici uriase

Misiunea guvernului urma sa se schimbe in mod corespunzator. Nu a fost usor. Era nevoie de o noua viziune – iar presedintele Theodore Roosevelt a fost arhitectul politic al Americii secolului douazeci. El a inteles necesitatea unui guvern puternic, bazat pe un aparat birocratic urias, care sa furnizeze tot soiul de reglementari si de standarde, pentru a tine sistemul sub control. Daca Theodore Roosevelt a fost arhitectul, constructorul avea sa fie un alt Roosevelt, Franklin Delano, creatorul lui New Deal. Individul nu mai avea in New Deal putere de decizie – guvernul avea autoritatea sa decida ce e mai bine pentru fiecare. Mai ales in ce priveste invatamantul public, santatea publica si sistemul public de pensionare.

Zorii secolului douazeci si unu au adus cu ei o noua paradigma– Epoca Informaticii a schimbat structura economiei, societatea s-a schimbat, iar rolul guvernului trebuie sa se schimbe si el.

In fiecare epoca a existat o generatie care a inteles mai bine realitatile si a impins spre viitor. Pentru Noua Frontiera a fost generatia Pionierilor. Generatia Progresista a inteles rolul guvernului in Epoca Industriala. Si desi adeptii Caii a Treia inteleg ca viziunea Generatiei Progresiste nu mai este actuala, ei se autodenumesc Progresisti, intrucat ei vor sa fie forta motrice a schimbarilor de azi. Noua economie, bazata pe Internet, raspandind in masa echipamente de calcul personale si mobile, a creat asa numita Choice Generation (Generatia Alegerii), persoane care pot din nou decide pentru ele insele. De aceea guvernul paternalist din perioada New Deal nu mai este actual. Individul poate lua acum decizii mai bune privind educatia, ocrotirea sanatatii, administrarea fondurilor de pensie, care nu ar mai trebui controlate de stat. Odata cu renasterea individualului, Epoca Informaticii a adus in scena comunitatile virtuale, le-a inzestrat cu putere si a recreat relatia dintre individ si comunitate – Andrei Cherny defineste aceasta relatie ca fiind the New Responsibility (Noua Responsabilitate)– este reponsabilitatea asumata de individul din Generatia Alegerii in sanul comunitatii.

Asa ca odata cu noua economie Epoca Informaticii a reinventat structura si spiritul societatii. In final si guvernul trebuia sa isi schimbe misiunea - pentru a oferi cetatenilor posibilitatea alegerii individuale si puterea de a lua decizii personale. Poate ca Robert Kennedy ar fi fost inainte mergatorul, daca ar fi fost ales presedinte in 1968. Oricum, atunci era prea devreme. Presedintele Clinton a avut viziunea noului rol al guvernului si a deschis astfel drumul catre the Next Deal. Si asa cum presedintele Wilson, desi puternic adversar politic al lui Theodore Roosevelt, a fost fortat de realitati sa urmeze unele din ideile Generatiei Progresiste, presedintele Bush este fortat de realitatile de astazi sa judece uneori in termenii lui Next Deal. Suna ciudat? Pai sa luam numai punctul sau de vedere privind sistemul de pensii. Punct de vedere extrem de nepopular, dar nu asta e problema. Noile realitati sunt intotdeauna aspre. Si este fruntasa socialista franceza Ségolène Royal aceea care ataca vaca sfanta a saptamanii de lucru de 35 ore. (Andrei Cherny nu mentioneaza in cartea sa preocuparile similare din tabara politica adversa, generate de noile realitati – dar cred ca merita sa facem o paralela intre flacaii de la Calea a Treia si cei de la Institutul Cato).

Societatea americana a avut intotdeauna dilema legata de dimensiunile guvernului. Guvern mare sau mic? Guvern puternic sau slab? Pentru Andrei Cherny dilema nu are legatura cu dimensiunile, ci cu misunea guvernului.

Dictionarul Tibetan

Cartile pe care le citim au fiecare o viata proprie, care curge alaturi de viata noastra, cu visuri, cu asteptari, uneori cu impliniri, alteori cu dezamagiri, o viata in care ani la rand nu se intampla nimic si deodata vin lucruri neasteptate. Este o viata care aproape tot timpul are un singur martor, pe cel care a citit cartea… dar sunt momente in care viata cartii citite este atat de plina incat forteaza participarea mai multor martori.

In ziua cand am implinit doisprezece ani au venit sa ma sarbatoreasca mai multi colegi de la scoala, asa cum se petrecea in fiecare an. Si ca de fiecare data, darurile au fost carti.

Despre una dintre aceste carti vreau sa vorbesc. Nu am citit-o imediat. Cred ca au trecut cateva luni bune pana am luat-o sa o citesc, dar atunci nu am mai lasat-o din mana pana nu am terminat-o.


Se numea Drumul cel Mare, era o traducere din limba maghiara. Pe autor il chema Korda Istvan, nu mai citisem nimic de el. Pe web am gasit deunazi o imagine a editiei in limba maghiara.

Citisem cu catva timp inainte o alta carte tradusa din limba maghiara, a lui Moricz Zsigmond, se numea Fii bun pana la moarte – citisem acolo despre incercarile maghiarilor de a afla tinutul lor de origine – banuit a fi pe undeva prin Asia Centrala – il numeau Magna Hungaria. Acum citeam despre cel care facuse Drumul cel Mare, plecase sa gaseasca Magna Hungaria.

Korosi Csoma Sandor, puiul de secui, care si-a urmat toata viata visul lui din copilarie, sa mearga sa gaseasca Magna Hungaria. A trait in prima jumatate a veacului al nouasprezecelea.

Avea un talent urias pentru limbile straine. Familie de tarani saraci - tatal l-a retras de la scoala si l-a trimis cu oile, Sandor pazea oile si invata de unul singur latina, cu o carte cu fragmente din Virgiliu. Va invata in timpul asta si romaneste, de la ciobanii romani. Va ajunge spre sfarsitul vietii sa cunoasca paisprezece limbi straine, una din ele fiind tibetana.

Dar acum era doar un copil, retras de la scoala si trimis cu oile, care invata de unul singur latina. Un nobil maghiar din tinut infiintase o scoala pentru copiii de secui mai saraci, iar Sandor a ajuns acolo.

Si de atunci avea sa se pregateasca pentru Drumul cel Mare. Va strange ban peste ban, va dormi toata viata pe podea, pentru a se cali – dascalii trageau nadejde ca va ramane pana la urma la scoala, ca profesor – dar el va starui in visul lui. Cineva ii va fura toate economiile, el o va lua de la capat.

L-au trimis la universitatea din Götingen pentru doi ani, se va intoarce de acolo si mai decis sa plece sa descopere tinutul de origine, Magna Hungaria.

De abia la 36 de ani va pleca. Cu postalionul, prin Bucuresti spre Constantinopol. De acolo va lua o corabie spre Asia Mica. La Alep intalneste un negustor armean care ii da o scrisoare de recomandare catre un var din Teheran. Drumurile le va face de acum cu cate o caravana, sau de unul singur. O epidemie de ciuma se ia la intrecere cu el, il ajunge din urma in cate un oras, el paraseste orasul in graba, pleaca mai departe, epidemia o ia inaintea lui si il asteapta in noul loc de popas. Arabi, iranieni, armeni, afgani – zonelor de ses sau de desert le urmeaza lanturi de munti, caldurilor uscate le urmeaza zapezi – si dupa vreun an si ceva Korosi ajunge in India.

Aici incepe imediat sa se intereseze daca poate intra in China – descopera la unul din hanuri cativa negustori chinezi care ii povestesc despre o anumita regiune in care locuitorii vobesc o limba foarte diferita de a lor.

In ochii autoritatilor britanice, Korosi pare un vagabond suspect, asa ca este arestat. Va fi interogat de un colonel foarte scortos – care insa ii va intelege geniul – si va sti si cum sa il foloseasca. Korosi va petrece urmatorii cinci ani intr-o manastire budista, si va alcatui Dictionarul Tibetan – Englez si Gramatica Tibetana. Va munci alaturi de un calugar budist care va deveni cel mai bun prieten al lui.

O manastire budista asezata pe un varf de munte, se poate ajunge la ea doar cu funicularul. Cinci ani de truda. Erau inca tineri cand au inceput munca, si Korosi, si calugarul. Dupa cinci ani amandoi arata ca niste oameni batrani.

Dar Dictionarul Tibetan era gata.

Korosi a devenit secretarul Societatii de Studii Tibetane din Bombay. Si a continuat sa viseze la continuarea Drumului cel Mare.

Avea de acum patruzeci si sase de ani cand prietenul sau, calugarul budist cu care alcatuise Dictionarul Tibetan, a reusit sa-i obtina viza de intrare in China.

Si Korosi a pornit din nou la drum. Avea patruzeci si sase de ani. A ajuns in nordul Indiei, la Darjeeling, si de acolo nu a mai putut inainta. Era prea istovit. A murit la Darjeeling – taina originii maghiarilor avea sa fie dezlegata peste vreo suta de ani, de alti carturari.

Am citit cartea pe nerasuflate. Si au trecut anii si peste mine. Cred ca aveam de acum aproape patruzeci de ani cand am avut ocazia sa citesc o alta traducere din limba maghiara – se numea O calatorie in Transilvania anului una mie noua sute patru zeci si trei – autorul era Meliusz Joszef. O carte foarte interesant scrisa, astazi am numi-o postmoderna. Transilvania sfasiata de Dictatul de la Viena. Un intelectual maghiar ramas in partea de sud a Transilvaniei, facand o calatorie in orasele transilvane din zona ramasa in componenta Romaniei, gandindu-se la orasele transilvane din zona ocupata de Ungaria, meditand la destinul acestei provincii. Si intr-unul din capitole a venit vorba si de Korosi Csoma Sandor.

Am reluat cartea citita in copilarie. Acum o citeam cu alti ochi. De abia acum sesizam amanunte peste care trecusem prea usor. Poate cel mai mult m-a impresionat acum staruinta in implinirea visului – Korosi a reusit sa porneasca la drum cand avea treizeci si sase de ani. Cati dintre noi mai au entuziasm si curaj la treizeci si sase de ani? In locul lui, oricine altcineva ar fi ramas la treizeci si sase de ani profesor la scoala unde isi petrecuse tineretea. Si probabil ca din cand in cand s-ar fi gandit cu melancolie la un vis din copilarie care nu avea cum sa se implineasca.

Au mai trecut vreo doi sau trei ani. Am fost trimis cu niste treburi de serviciu la Targu Mures. Citisem intr-un ziar ca in oras exista o statuie a lui Korosi Csoma Sandor. Intrebam trecatorii, dar nimeni nu stia sa ma lamureasca.

Pana intr-o seara. M-am dus sa vizitez Biblioteca Teleki. Era sapte si jumatate seara, programul bibliotecii era pana la ora opt. Eram impreuna cu un coleg de serviciu.

O doamna care lucra acolo ne-a aratat salile bibliotecii. Parea destul de obosita si de plictisita – ar fi vrut poate sa plece mai devreme acasa si acum trebuia sa isi mai piarda timpul cu doi vizitatori neasteptati. Asa incat prezntarea pe care ne-a facut-o era foarte seaca si simteam o invitatie muta sa plecam mai repede.

Am intrebat-o, Doamna, puteti va rog sa imi spuneti unde se afla statuia lui Korosi Csoma Sandor?

S-a schimbat deodata la fata. De unde stiti de el? I-am istorisit in cateva cuvinte istoria cartii pe care o citisem.

Veniti cu mine, mi-a spus. Am urmat-o intr-o camera unde se afla o casa de fier in perete. A deschis-o si mi-a aratat Dictionarul Tibetan.

Prietenul ei please pe urmele lui Korosi si ajunsese si el pana la Darjeeling. La intoarcere ii daruise ei Dictionarul Tibetan. Drumul il epuizase si pe el, si murise la scurt timp dupa aceea.

Si acum rasfoiam Dictionarul Tibetan si intelegeam ca eram martor la una din acele intamplari neasteptate din viata fiecarei carti pe care o citim de-al lungul vietii noastre.

Totul avea o noima. Primisem cartea in dar in ziua in care implineam treisprezece ani. Si viata cartii isi urmase firul ei, pentru ca trebuia sa ajunga aici, sa ma puna in fata Dictionarului Tibetan – am inteles ca avusesem o datorie, si fata de Korosi, si fata de Korda Istvan, si fata de Meliusz Joszef, si fata de prietenul doamnei din Targu Mures – si acum ne aflam intr-o concelebrare cei trei martori – eu, care citisem cartea si o lasasem sa isi traiasca viata in paralel cu viata mea, doamna bibliotecara de la Teleki, care pastra Dictionarul in amintirea prietenului ei care isi daduse viata pentru a retrai visul lui Korosi – si colegul meu de serviciu care urmarea scena in tacere, intelegand ca acolo se petrecea un moment extraordinar.

Si datoria fata de prietenul meu de demult, cel care mi-a daruit cartea. Colegul meu de clasa din scoala primara si din liceu, Robert Goldstein, cel care visa mereu la plecarea in Israel – aprobarea avea sa ii vina cand era de acum in primul an de facultate, la Arhitectura. Am aflat ca a murit apoi, pe front, in razboiul de sase zile. Si mi-am dorit atunci sa fie o greseala, mi-am dorit sa aflu ca de fapt traieste. Au trecut de atunci atata amar de vreme, eu inca imi doresc sa aflu ca de fapt Robert traieste.

Run, Barack, Run

Barack Obama should run for president, thinks David Brooks.

October 19, 2006
Op-Ed Columnist
Run, Barack, Run
By DAVID BROOKS
Springfield, Illinois
Barack Obama should run for president.
He should run first for the good of his party. It would demoralize the Democrats to go through a long primary season with the most exciting figure in the party looming off in the distance like some unapproachable dream. The next Democratic nominee should either be Barack Obama or should have the stature that would come from defeating Barack Obama.
Second, he should run because of his age. Obama’s inexperience is his most obvious shortcoming. Over the next four years, the world could face a genocidal civil war in Iraq, a wave of nuclear proliferation, more Islamic extremism and a demagogues’ revolt against globalization. Do we really want a forty-something in the White House?
And yet in his new book, “The Audacity of Hope,” Obama makes a strong counterargument. He notes that it’s time to move beyond the political style of the baby boom generation. This is a style, he said in an interview late Tuesday, that is highly moralistic and personal, dividing people between who is good and who is bad.
Obama himself has a mentality formed by globalization, not the S.D.S. With his multiethnic family and his globe-spanning childhood, there is a little piece of everything in Obama. He is perpetually engaged in an internal discussion between different pieces of his hybrid self — Kenya with Harvard, Kansas with the South Side of Chicago — and he takes that conversation outward into the world.
“Politics, like science, depends on our ability to persuade each other of common aims based on a common reality,” he writes in his book. He distrusts righteous anger and zeal. He does not demonize his opponents and tells audiences that he does not think George Bush is a bad man.
He has a compulsive tendency to see both sides of any issue. Joe Klein of Time counted 50 instances of extremely judicious on-the-one-hand-on the-other-hand formulations in the book. He seems like the guy who spends his first 15 minutes at a restaurant debating the relative merits of fish versus meat.
And yet this style is surely the antidote to the politics of the past several years. It is surely true that a president who brings a deliberative style to the White House will multiply his knowledge, not divide it.
During our talk, I reminded Obama that at some level politics is about power, not conversation. He pointed out that he’d risen from nothing to national prominence in a few years so he knew something about acquiring power, but he kept returning to his mode, which is conversation, deliberation and reconciliation.
The third reason Obama should run for president is his worldview. At least in the way he conceptualizes the world, he is not an orthodox liberal. In the book, he harks back to a Hamiltonian tradition that calls not for big government, but for limited yet energetic government to enhance social mobility. The contemporary guru he cites most is Warren Buffett.
He has interesting things to say about the way culture and economics intertwine to create urban poverty. He, conceptually, welcomes free trade and thinks the U.S. may have no choice but to improvise and slog it out in Iraq.
The chief problem in his book is that after launching off on some interesting description of a problem, he will settle back, when it comes time to make a policy suggestion, into a familiar and small-bore Democratic proposal. I’d give him an A for conception but a B-minus for policy creativity.
Obama, who is nothing if not honest about himself, is aware of the problem, and has various explanations for it. And what matters at this point is not his platform, but the play of his mind. He is one of those progressives, like Gordon Brown in Britain, who is thinking about the challenges of globalization outside the normal clichés.
Coming from my own perspective, I should note that I disagree with many of Obama’s notions and could well end up agreeing more with one of his opponents. But anyone who’s observed him closely can see that Obama is a new kind of politician. As Klein once observed, he’s that rarest of creatures: a megahyped phenomenon that lives up to the hype.
It may not be personally convenient for him, but the times will never again so completely require the gifts that he possesses. Whether you’re liberal or conservative, you should hope Barack Obama runs for president.

Capcana de securitate

(Click here for the English version)

Exista o puternica opinie ca razboiul din Irak a slabit securitatea Americii in loc sa o intareasca, iar blamul este aruncat asupra Administratiei Bush. Insa intrebarea este daca este aici vorba de esecul lui Bush sau de un esec de sistem. Subiect dezbatut de un articol din numarul pe octombrie al revistei Democracy – A Journal of Ideas.

Articolul se intituleaza The Security Trap (Capcana de securitate), iar autorul se numeste G. John Ikenberry. Este profesor of Politologie si Afaceri Externe la Universitatea Princeton. Cartea la care lucreaza acum se numeste Liberal Leviathan: The Origins, Crisis, and Transformation of the American System (Leviatanul Liberal: Originile, Crizele si Transformarile Sistemului American). Cea mai recenta aparitie editoriala a lui este o colectie de eseuri, Liberal Order and Imperial Ambition (Ordine Liberala si Ambitie Imperiala).

Profesorul Ikenberry este un critic acerb al Administratiei actuale, dar dincolo de retorica antibushista (de altfel de rigoare la un simpatizant al Partidului Democrat) sunt cautate radacinile situatiei de azi: Politica externa a lui Bush se duce pe tobogan, dar asta nu este numai din cauza lui Bush. Este pentru ca lumea s-a schimbat fundamental.

Transformarea Americii in unica superputere a facut-o sa devina controversata si contestata. Spune autorul, intr-un sistem bipolar sau multipolar statele puternice controleaza procesele prin crearea de coalitii care echilibreaza alte coalitii. Cand sistemul se deplaseaza spre unipolaritate, logica de coalitie dispare. Puterea nu se mai bazeaza pe echilibru ci pe predominanta unui stat si atunci puterea unipolara insasi devine o problema in politica lumii.

Sfarsitul Razboiului Rece, continua autorul, a eliminat amenintarea comuna care lega Statele Unite de o retea globala de aliati. Asta inseamna ca Statele Unite nu mai au nevoie de acesti aliati in acelasi fel ca in trecut. Dar asta inseamna ca nici alte state nu mai au nevoie de Statele Unite la fel de mult ca inainte.

Ce este Capcana de securitate? Autorul o descrie in termenii urmatori: cand America incearca sa isi rezolve problemele de securitate prin exercitarea puterii ei, prin desfasurare de forte, ea declanseaza rezistenta si ostilitate, ceea ce in cele din urma face ca Statele Unite sa isi atinga mult mai greu tintele de securitate originale.

Cum se poate scapa din capcana de securitate? In viziunea autorului, lucrul asta e posibil daca Statele Unite isi baga capul sub potcapul comunitatii internationale si demonstreaza in mod neechivoc ca sunt decise sa promoveze si sa respecte o ordine internationala bazata pe un sistem de reguli agreat de toti. Asta i-ar reduce Americii autonomia si libertatea de miscare dar i-ar conferi mult mai multa legitimitate.

Este viziunea unui ganditor liberal, al carui focus este cadrul euroatlantic. Cred insa ca pe scena mondiala sunt astazi si alti actori si ca fiecare aduce cu sine realitati si provocari specifice. Lumea Islamului este unul din actori, care adauga noi dimensiuni capcanei de securitate.Variatele grupari de militanti islamisti reprezinta un inamic neconventional, bazat cumva pe principiul de grass roots; gruparile comunica intre ele prin mijloacele tehonologiei moderne, dar au o larga autonomie de decizie - gandire globala si actiune locala.

Profesorul Ikenberry vorbeste in articol despre paradoxul democratiei, numai ca eu as aplica acest concept mai curand situatiei de acum din Irak. SUA au dat jos un dictator, iar scena a fost imediat ocupata de o sumedenie de militii incontrolabile.

Folosirea unei armate conventionale impotriva fortelor neconventionale se dovedeste total inadecvata. Singurul rezultat este cresterea ostilitatii in sanul populatiei locale. Asemenea forte neconventionale nu pot fi controlate decat de catre un guvern national puternic, ferm decis sa rezolve aceasta problema. Daca acest guvern national nu este puternic, el trebuie sprijinit In nici un caz probleme de genul acesta nu vor putea fi rezolvate de armate straine.

Partidul Republican din SUA - de la Institutul Cato pana la Pat Buchanan

(click here for the English version)

La prima vedere republicanii de astazi par a fi un mariaj intre social-conservatori si neoconservatori. Sa fie oare o pereche fericita? Ei bine, cei doi soti sunt diferiti cu totul intre ei, de aceea nu au cum sa fie prea entuziasmati, dar fiecare din ei este perfect constient ca nu poate trai de unul singur. Asa ca viata merge inainte.

De fapt in Partidul Republican din SUA sunt mai multe orientari. Bill Marsh ne ofera intr-unul din numerele lui NY Times un Ghid in Cireada Republicanilor (am vorbit despre celalalt ghid , cel pentru cireada democrata).

Domnul Marsh distinge patru orientari majore in cadrul Partidului Republican: coalitia Leave Us Alone (cu alte cuvinte Mai Lasati-ne-n Pace), Neoconservatorii, Vechea Garda si Social-Conservatorii.

Coalitia Leave Us Alone se numeste asa pentru ca este impotriva unui guvern de dimensiuni si puteri mari. Coalitia se compune din trei grupuri. Grupul Anti-Washington este cel mai mare: detesta reglementarile federale si risipa guvernamentala, ar muta cat mai multa putere de decizie la nivelul statelor. Sunt extrem de anti-democrati: statele rosii impotriva statelor albastre. Grupul Maverick (sa il traducem si pe el, Nonconformistii) este compus din Anti-Washingtonieni care nu ii considera totusi pe Democrati ca intrupari ale lui Uciga-l Toaca – exponentul lor este senatorul John McCain, care nu se teme de abordari bipartizane cand crede ca este cazul. Blocul Tax Cuts (chiar asa, Jos Impozitele) grupeaza persoane de convingeri libertariene; tribuna lor ideologica este Institutul Cato si punctele lor de vedere au foarte multe in comun cu acelea ale Noilor Democrati (in timp ce sunt foarte diferite de cele ale social-conservatorilor). Numele grupului (Jos Impozitele) poate ca suna caraghios, de fapt libertarienii de la Institutul Cato sunt preocupati de realitatile globalizarii - iar solutiile propuse de ei se inscriu pe linia unui liberalism economic extrem de consecvent.

Neoconservatorii considera ca SUA trebuie sa isi asume rolul de lider al intregii lumi si sa raspandeasca peste tot valorile americane. Paul Wolfowitz este unul dintre exponenti. Impreuna cu Neoconservatorii se afla cei din blocul Security, preocupati in principal de amenintarile teroriste - sunt sustinatori convinsi ai legislatiei anti-tero si in primul rand ai lui Patriotic Act. Fostul primar al New Yorkului, Rudy Giuliani, este reprezentatul lor cel mai proeminent.

Vechea Garda este un bloc mititel si care se reduce continuu - ei incearca sa se tina de abordarile traditionale ale republicanilor: sunt in favoarea avorturilor, in favoarea politicilor ecologice, impotriva reducerii impozitelor. Exponentul lor este senatorul Lincoln Chafee.

Coalitia Culturala ii grupeaza pe asa numitii social-conservatori, preocupati de valori ale societatii, ingrijorati de declinul moral si energizati de valorile religioase. Trei blocuri compun aceasta coalitie: blocul Valorilor Traditionale (preocupati de problemele familiei si de educatie), blocul America First (America Inainte de Toate) (foarte izolationisti, impotriva imigrantilor, ajutorului financiar extern, politicilor de actiune afirmativa) si blocul Biblic (care considera ca politica trebuie sa fie determinata de valorile religioase). Exponentii acestor trei blocuri sunt William F. Bennett, Pat Buchanan si respectiv James C. Dobson.

Hai sa vedem cum se armonizeaza intre ele toate aceste grupari. Fiecare orientare are alt focus, dar in general punctele de vedere nu sunt incompatibile. Este vechea sarada cu lupul, varza si o capra, care se rezolva dupa cum bine stim toti daca trecem mai intai cu luntrea lupul si varza, apoi ne intoarcem cu lupul, il lasam pe mal si luam capra, luam inapoi varza - sarada se pare ca o stiu si republicanii americani. Libertarienii de la Institutul Cato sunt in favoarea reducerii masive a impozitelor - si intreg Partidul Republican a adoptat acest punct de vedere. Neoconservatorii sunt in favoarea unui rol activ al Americii ca lider pe scena mondiala - republicanii au adoptat si acest punct de vedere. Blocul Security este preocupat de problema terorismului - si aici toti repulicanii s-au raliat. Social-conservatorii sunt impotriva avorturilor, impotriva legalizarii cassatoriilor homosexualilor, impotriva secularizarii societatii, impotriva folosirii de stem cells in cercetarile genetice - restul republicanilor sprijina aceste puncte de vedere, insa multi social-conservatori considera ca nu sunt sprijiniti suficient.

Unde nu se mai inteleg insa republicanii intre ei este atunci cand vine vorba de consecintele globalizarii. Si aceasta explica opozitia pe care Congresul american, majoritar republican, a facut-o unor initiative ale Casei Albe (problema imigratiei clandestine, problema reformarii sistemului de pensii, problema preluarii unor porturi de catre o companie multinationala cu sediul in Dubai). Aici nu exista cale de mijloc intre social-conservatori si ceilalti republicani. Institutul Cato de o parte, Pat Buchanan de cealalta parte.

Partidul Democrat din SUA: bloguri, sindicate, calea a treia

(click here for the English version)

Reinventing Democrats, cartea lui Kenneth S. Baer, este cronica Noilor Democrati: cum au aparut in anii 80, disputele de idei cu celelalte grupari din cadrul Partidului Democrat, cum au reusit sa castige Casa Alba pentru democrati cu dublul mandat al presedintelui Clinton.

Unde sa afla astazi Partidul Democrat din SUA? Bill Marsh ne ofera in NY Times un Ghid in Cireada Democatilor.
Noua Stanga grupeaza elita liberala de pe cele doua coaste cu tinerii autori de bloguri (faimosii Kossacks din jurul lui Marcos Moulitsas Zuniga): sunt impotriva razboiului, impotriva globalizarii, impotriva establisment-ului, reprezinta expresia fenomenului cunoscut sub numele de Net Roots.
Coalitia pentru Vechea Linie exprima vederile Sindicatelor, mergand pe principiile unui New Deal usor actualizat.
Coalitia pentru Justitie Sociala grupeaza majoritatea alegatorilor democrati: mai tineri, mai cosmopoliti, mai liberali decat cei din Vechea Linie, dar mult mai moderati decat cei din Noua Stanga.
Noii Democrati ofera Calea a Treia, o abordare constructiva a realitatilor si provocarilor epocii noastre. Figura principala a grupului este Bill Richardson, guvernatorul Statului New Mexico. Democracy – A Journal for Ideas, editat de catre Kenneth S. Baer si Andrei Cherny, este tribuna lor ideologica.

Asadar Partidul Democrat din SUA ne ofera un tablou destul de eterogen: de la diatribele antiglobalizare ale Noii Stangi la liberalismul economic al Noilor Democrati, de la pozitiile tip New Deal ale Vechii Linii in problemele legate de sistemul de pensii si de asigurari pana la abordarile de tip Choice Generation ale Noilor Democrati. Conceptiile lui John Edwards asupra misiunii si dimensiunilor guvernului difera in mod semnificativ de cele ale lui Bill Richardson. Feluritii izolationisti, mai noi sau mai vechi, sunt si ei departe de cei care inteleg necesitatea implicarii active in politica internationala de azi.

Ce se va intampla la alegerile din Noiembrie? Probabil ce se intampla de obicei: diferitele grupari vor cauta o cale de compromis, mergand pe linia moderata a Coalitiei pentru Justitie Sociala, iar disputele vor fi reluate dupa aceea.

Still Life from the Studio of Josef Sudek

I believe that photography loves banal objects, and I love the life of objects.

Josef Sudek