Dan Romascanu - Imagini din Ierusalim, Iunie 2009

intrarea in Ierusalim dinspre autostrada 1, cu podul lui Calatrava in fundal

o vila in cartierul Talbyieh - initial cartier instarit arabesc construit in anii 30, devenit apoi cartier mixt si aproape exclusiv evreiesc dupa 1948 - casa a fost locuita o vreme in anii 40 de mukhtarul (conducatorul) comunitatii evreiesti, apoi in anii 50-60 de unul dintre judecatorii celebri ai Israelului

casa tipica din cartierul german intemeiat de comunitatea germana dupa 1870 in perioada in care un grup destul de insemnat de germani crestini s-au stabilit in Tara Sfanta intemeind colonii similare la Haifa, Yaffo si pe teritoriul de astazi al Tel Avivului. In mare parte colonizarea germana crestina se incheie in perioada celui de-al doilea razboi mondial cand templierii care faceau parte din comunitate se aliaza cu Hitler si sunt internati in lagare si apoi deportati de englezi

statuie in gradina manastirii calugaritelor burmeze - nu sunt chiar burmeze ci germane, manastirea exista din perioada coloniei germane, ca si alte locasuri religioase in Ierusalim este bine ascunsa in spatele unor garduri adapostind o viata monahica interesanta si originala in contextul istoric si al orasului de astazi

cladirea ospiciului St. Charles in incinta aceleasi manastiri - nu ni s-a permis accesul in biserica sau restul incintei, doar in gradina

rugaciune in biserica manastirii St. Claire. Calugaritele clariste se afla in Ierusalim tot de la sfarsitul secolului 19, traiesc in izolare aproape completa fata de lumea exterioara. In ultimii ani manastirea este preluata de calugarite italiene, dupa ce timp de mai bine de un secol a fost mentinuta mai ales de calugarite din Franta, reflectare a schimbarilor din cadrul bisericii catolice si ordinului lor

calugar franciscan si calugarita clarista in curtea manastirii St. Claire

o intersectie de strazi cum numai in Ierusalim poti gasi - strada Emek Rafaim (Valea Duhurilor) se intersecteaza cu strada Lloyd George sub semnul sfantului Paul

(click here for the English version)

Dan Romascanu

(Cronici semnate Dan)

Ori Gersht

WORK IN PROGRESS



WORK IN PROGRESS

Ori Gersht - Forest (2006)
16 mm film transferred to DVD. Color. Sound - Running time: 13:22 min
Noga Gallery of Contemporary Art, Tel Aviv

Ori Gersht - Pomegranate, 2006, produced 2007
Video, color, sound - Running time: 3:52 min
The Jewish Museum, NY

(Hirshhorn Museum)

(Contemporary Art)

(Filmofilia)

Strathmore

WORK IN PROGRESS

Roger W. Stoller, Tetra Con Brio, 2006
bronze
In Memory of Ben O'Brien founder of Strathmore Music & Art Center

The Manor as Viewed from the Terrace

The Pound

The pound - Close Up

View from the Garage

The Skybridge



The Skybridge - Video

Caluseii dela Glenn Echo

Asa se intampla: cauti ceva si te trezesti cu ce nu gandesti. Cateodata se nimereste ca naiba, alteori dai peste ceva care te uluieste de frumos ce e. Ei bine, de data asta am dat peste ceva grozav.



Ce cautam erau urmele vechii linii de tramvai care lega centrul Washingtonului de cateva localitati de pe malul din Maryland al Potomacului. Potcoave de cai morti intr-un cuvant: linia 20, pornind din Union Station, parcurgand Pennsylvania Avenue pe langa Casa Alba, apoi niste strazi in Georgetown, apoi urmand malul Potomacului prin Palisade si Brookmont, depasind Pravalia Sicomorului si Dealul Mohicanului, mergand mai departe prin Glenn Echo spre Cabin John Bridge. Linia asta este acum istorie veche, iar urmele au ramas doar pe ici, pe colo. Ruta urma oarecum Potomac Avenue, o strada care acum apare si dispare cam la fiecare trei sute de metri. Istorie de demult: tramvaiul era pentru navetisti, iar acum in America fiecare isi face naveta cu masina.

Asa ca, pentru ca sa nu o mai lungim, singura statie de tramvai ramasa, pe post de muzeu, cu un vagon opintit pe un segment foarte scurt de sina, ca un memento mori, se afla in fata parcului dela Glenn Echo. Numai ca si Glenn Echo Park isi are o istorie a lui.

Tramvaiul transporta navetistii: asta era okay in timpul saptamanii, numai ca in weekend si atunci ca si acum era lipsa de navetisti. Ei bine, compania care se ocupa de explotarea tramvaiului a gasit solutia: a fost creat un parc de distractii la capatul liniei, ca sa atraga calatorii. Glenn Echo era ceea ce se numea un trolley park.

Ar fi multe de spus si despre istoria parcului dela Glenn Echo, dar hai sa ne tinem acum doar de povestea caluseilor de acolo. Pentru ca nu erau orice fel de calusei, era un carusel Dentzel: neamtul Gustav Dentzel imigrase prin anii 1860 si intemeiase in Philadelphia un atelier de fabricat calusei. Mestesugul era din familie: taica-sau construise asemenea minunatii in Germania, baiatul ajuns in Lumea Noua nu facea decat sa urmeze traditia. William Dentzel, fiul lui Gustav, a continuat intreprinderea : caluseii dela Glenn Echo au fost creati pe la sfarsitul anilor 1920: o orgie fantastica de sculpturi in lemn de cai, tigri, lei, girafe, struti, iepuri, cerbi, bine inteles si trasuri, totul scaldat in o mie si una de lumini stralucind in tot soiul de oglinzi si de panouri pictate, si apoi orga! ca sa fie tacamul complet, o orga mecanica de tip Wurlitzer. Si copiii, calarind toata menajeria asta, si bunicii lor, pazindu-i si visand visul pe langa ei: mai baiete, e nemaipomenit!




(Click here for English version)

(Looking for the Old Trolley)

Herbert Bayer

Cele doua fotografii il au ca autor pe Herbert Bayer. Pe prima (Orasean singuratic) am vazut-o la expozitia de arta fotografica dedicata Avangardei central-europene dintre cele doua razboaie mondiale. Expozitia face inconjurul Statelor Unite. Anul trecut a fost gazduita la Galeria Nationala din Washington, pentru vreo patru sau cinci luni. Acum este, pe cate stiu, in Milwaukee, pe undeva nu foarte departe de Chicago.

Am vrut sa aflu mai multe informatii despre autor, Herbert Bayer. Cautand pe web am gasit si o lucrare a unui alt artist, conceputa ca o replica peste ani la Oraseanul singuratic al lui Bayer: artistul american Jim McNitt, pasionat de universuri alternative in care zburda in voie tot soiul de fantezii onirice si derutante: universurile gazduite de picturile lui Max Ernst si Rene Magritte, de fotografiile lui Man Ray si Herbert Bayer.

Iata si lucrarea lui Jim McNitt:

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi33_RO2nqDyoQxH_VDI2uaguInzGh7KRSXMnXTzsN1_BVW_7OuJkqpTV9ZSXTIvZDZqmeqi0eyvN7vlpjtFLnQk8fwR5ohnxW-1GyyxpvXZYB48NMJX7PoujnOXTDg2Gv5_ff7/s1600-h/McNittFalling2004.jpg

Distanta in timp dintre lucrarea lui Bayer si replica lui McNitt este de 72 de ani. Este afinitatea dintre generatia suprarealistilor si generatia lui 69. Bayer era marcat de transeele primului razboi mondial. McNitt venise la Paris chiar in iarna lui 1969, marcat si el de lungul razboi din Vietnam. Amandoua generatiile aveau in comun revolta impotriva vechilor valori: mai mult decat revolta, groaza. Groaza ca lumea veche murise (dar nu o stia), iar o lume noua nu avea cum sa se mai nasca. Refugiul in oniric sau in gratuit parea o solutie, dar acolo, pe taramul imaginarului se regaseau - cu mult mai multa claritate - toate angoasele lumii reale.

Mie Oraseanul singuratic al lui Herbert Bayer mi-a adus in minte o imagine din filmul Labirintul lui Pan. Si in filmul lui Guillermo del Torro un univers alternativ evolueaza in paralel cu universul nostru, pana la punctul in care incepem sa ne intrebam care din ele este cel real? Paul Tillich ar spune desigur ca amandoua universurile coexista, unul cuprins de celalalt, doar ca fiecare dintre lumi nu este constienta de cealalta. Bine, bine, veti spune ca Tillich era teolog, pe cata vreme del Toro este cineast, dar atunci o sa va intreb ceva: oare tema tratatului teologic al lui Tillich, Curajul de a fi, nu se regaseste in 21 de grame, filmul mexicanului Inarritu (prieten bun cu del Toro, de altfel)?

Insa a doua fotografie, intitulata Autoportret, a fost aceea care mi-a adancit intelesul Oraseanului singuratic: personajul se priveste intr-o oglinda, realizand cu oroare ca a devenit o statuie si ca tine in mana o sectiune din bratul sau drept. Si aici cheia o da fraza aceea extraordinara a lui Caragiale: vad enorm si simt monstruos. Realizam deodata ca suntem invadati de universul celalalt, cel al spaimelor noastre, si ca nu mai putem sti care dintre lumi este cea reala.

(Modernism in Central Europe)

Mieczyslaw Choynowski - America

Mieczyslaw Choynowski - America, 1932
National Museum in Warsaw
(collage, photomontage, 54.5 x 28.8 cm)

(Modernism in Central Europe - Exhibition at the Washington National Gallery)

Mieczyslaw Choynowski: I discovered firstly the photographer: his America was on display at the exhibition of Central-European Modernism, and the political attitude of the artist was obviously unequivocal. I found then on the web an interesting material about the Polish photomontage between the world wars. Choynowsky was there, among other Constructivists, like Szczuka for instance. I found them among the Google books: The Tradition of Constructivism.

WORK IN PROGRESS

Mieczyslaw Choynowski - Gandhi
(collage, photomontage)

(Modernism in Central Europe)

Romani in Queens

(click here for the English version)

Trenul trece peste Queens, sub Manhattan. Queens este un conglomerat urias de cartiere, fracturate intre tot soiul de grupuri etnice, incercand sa isi gaseasca cumva o definitie, renuntand repede. Un depozit vast al imigratiei in America. Privit dinspre Queens, Manhattanul pare a fi o legenda. De fapt Manhattanul pare o legenda imediat ce iesi din el. Ca esti in Bucuresti sau ca esti in Queens, Manhattanul pare la fel de extraordinar, la fel de incredibil, la fel de intimidant.

Am fost de mai multe ori in Queens. Prima data la o fabrica de acolo, sa vad pe cineva. Fabrica nu mai este, s-au mutat prin Texas ori Florida, nu stiu exact. Harmony era un restaurant romanesc mare, a fost vandut, acum este indian.

Am fost odata in Ridgewood, in cautare de locuri romanesti (un prieten din Bucuresti imi spusese ca Ridgewood ar fi fost cartierul in care sa gasesc romani). Am luat metroul de undeva din Manhattan. Cum am intrat in vagon am vazut doi baieti care vorbeau intre ei romaneste. Veneau dela un cinematograf. M-am gandit sa intru in vorba cu ei, dar eram prea timid, asa ca m-am hotarat sa mai astept putin, si asa am tinut-o, tacand. Ma uitam la ceilalti pasageri, va fi fost vreunul din ei roman? Era una din primele mele vizite in America, nu prea stiam mare lucru, eram emotionat si desigur un pic speriat.

O femeie a intrat in vagon si a inceput deodata sa ne predice Evanghelia, cu o voce tunatoare. Cativa s-au apucat sa faca haz de ea, adaungand la fiecare fraza de-a ei un That's right! Ea continua, fara sa para perturbata. Un tip ii trantea cand si cand un Hallelujah. Avea o fata de pokerist, facea bine inteles bascalie, cu un umor sec. Ma intrebam daca nu era roman. Probabil ca nu totusi, si la urma urmelor ce importanta avea?

Am coborat din metro in Ridgewood si am inceput sa caut ceva romanesc, o biserica, sau un magazin, sau un restaurant, sau oameni pe strada care sa vorbeasca romaneste. Nimic de genul asta. Am intrebat mai multi oameni. Nimeni nu stia. Mi-am dat seama ca romanii traiau acolo amestecati printre alte mici comunitati etnice, foarte diferite unele de altele. Pana la urma o negresa stia ceva despre locuri romanesti pe acolo si mi-a dat niste directii. Bine inteles, cu lipsa mea de practica in engleza imi era dificil sa inteleg dela ea numele strazii, am reusit numai dupa mai multe incercari: Seneca Street. Pana la urma am gasit un local mic romanesc in care cativa barbati taifasuiau intre ei cu niste vin pe masa. I-am salutat, probabil cu prea mult entuziasm, asa ca m-au privit cu acelasi umor sec al tipului din metro. Unul din ei m-a poftit sa stau cu ei la masa. Eram obosit, asa ca am baut doar o cafea: ei bine era o cafea turceasca extraordinara, cu un gust binecuvantat.

Ultima data cand am fost in Queens am vizitat un prieten bun de-al meu, fost coleg cu mine pe vremuri in Bucuresti, Laurentiu, care se intorcea in Romania. Ne-am desfatat cu niste cafele si prajituri la o cafenea greceasca, serviti de o ospatarita brazilianca si ne-am dus dupa dupa aceea la Casa Romana, unde am petrecut regeste: Gigi Marga a dat acolo un recital cu melodii care imi picurau lacrimi de dor in suflet. Dor de prietenii ramasi in Bucuresti, dor dupa locuri din Bucuresti, dor dupa toti anii traiti acolo. M-am dus dupa recital sa ii multumesc, si mi-am amintit cand am vazut-o la Bucuresti cantand Dance again: titlul de fapt era Twist again, insa twistul era oficial interzis pe vremea aceea in Romania.

Eh, si n-a fost numai Gigi Marga la Casa Romana: au mai fost si doua dansatoare din buric (ce-i drept, nu erau romance, dar nimeni nu este perfect).

Queens si Manhattan, Queens si Bucuresti, drumuri prin spatii indepartate unele de altele, descoperiri noi, prieteni noi, dor de prietenii de demult, drumuri prin vreme, surprins de prezent, inchipuindu-mi viitorul, vrajit de amintiri. Mihaita, colegul meu de clasa din scoala primara, el a fost cel care mi-a vorbit primul despre romanii din Queens. E si el prin Montreal acum.

Sunt acum in Amtrak, venind dinspre Boston, gandindu-ma la toate acestea si incercand sa fac un video. Se insereaza. Vazut dinspre Queens, Manhattanul apare cetos, amurgul cetos al unora din picturile lui Childe Hassam.





(New York, New York)