Herbert Bayer

Cele doua fotografii il au ca autor pe Herbert Bayer. Pe prima (Orasean singuratic) am vazut-o la expozitia de arta fotografica dedicata Avangardei central-europene dintre cele doua razboaie mondiale. Expozitia face inconjurul Statelor Unite. Anul trecut a fost gazduita la Galeria Nationala din Washington, pentru vreo patru sau cinci luni. Acum este, pe cate stiu, in Milwaukee, pe undeva nu foarte departe de Chicago.

Am vrut sa aflu mai multe informatii despre autor, Herbert Bayer. Cautand pe web am gasit si o lucrare a unui alt artist, conceputa ca o replica peste ani la Oraseanul singuratic al lui Bayer: artistul american Jim McNitt, pasionat de universuri alternative in care zburda in voie tot soiul de fantezii onirice si derutante: universurile gazduite de picturile lui Max Ernst si Rene Magritte, de fotografiile lui Man Ray si Herbert Bayer.

Iata si lucrarea lui Jim McNitt:

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi33_RO2nqDyoQxH_VDI2uaguInzGh7KRSXMnXTzsN1_BVW_7OuJkqpTV9ZSXTIvZDZqmeqi0eyvN7vlpjtFLnQk8fwR5ohnxW-1GyyxpvXZYB48NMJX7PoujnOXTDg2Gv5_ff7/s1600-h/McNittFalling2004.jpg

Distanta in timp dintre lucrarea lui Bayer si replica lui McNitt este de 72 de ani. Este afinitatea dintre generatia suprarealistilor si generatia lui 69. Bayer era marcat de transeele primului razboi mondial. McNitt venise la Paris chiar in iarna lui 1969, marcat si el de lungul razboi din Vietnam. Amandoua generatiile aveau in comun revolta impotriva vechilor valori: mai mult decat revolta, groaza. Groaza ca lumea veche murise (dar nu o stia), iar o lume noua nu avea cum sa se mai nasca. Refugiul in oniric sau in gratuit parea o solutie, dar acolo, pe taramul imaginarului se regaseau - cu mult mai multa claritate - toate angoasele lumii reale.

Mie Oraseanul singuratic al lui Herbert Bayer mi-a adus in minte o imagine din filmul Labirintul lui Pan. Si in filmul lui Guillermo del Torro un univers alternativ evolueaza in paralel cu universul nostru, pana la punctul in care incepem sa ne intrebam care din ele este cel real? Paul Tillich ar spune desigur ca amandoua universurile coexista, unul cuprins de celalalt, doar ca fiecare dintre lumi nu este constienta de cealalta. Bine, bine, veti spune ca Tillich era teolog, pe cata vreme del Toro este cineast, dar atunci o sa va intreb ceva: oare tema tratatului teologic al lui Tillich, Curajul de a fi, nu se regaseste in 21 de grame, filmul mexicanului Inarritu (prieten bun cu del Toro, de altfel)?

Insa a doua fotografie, intitulata Autoportret, a fost aceea care mi-a adancit intelesul Oraseanului singuratic: personajul se priveste intr-o oglinda, realizand cu oroare ca a devenit o statuie si ca tine in mana o sectiune din bratul sau drept. Si aici cheia o da fraza aceea extraordinara a lui Caragiale: vad enorm si simt monstruos. Realizam deodata ca suntem invadati de universul celalalt, cel al spaimelor noastre, si ca nu mai putem sti care dintre lumi este cea reala.

(Modernism in Central Europe)

Mieczyslaw Choynowski - America

Mieczyslaw Choynowski - America, 1932
National Museum in Warsaw
(collage, photomontage, 54.5 x 28.8 cm)

(Modernism in Central Europe - Exhibition at the Washington National Gallery)

Mieczyslaw Choynowski: I discovered firstly the photographer: his America was on display at the exhibition of Central-European Modernism, and the political attitude of the artist was obviously unequivocal. I found then on the web an interesting material about the Polish photomontage between the world wars. Choynowsky was there, among other Constructivists, like Szczuka for instance. I found them among the Google books: The Tradition of Constructivism.

WORK IN PROGRESS

Mieczyslaw Choynowski - Gandhi
(collage, photomontage)

(Modernism in Central Europe)

Romani in Queens

(click here for the English version)

Trenul trece peste Queens, sub Manhattan. Queens este un conglomerat urias de cartiere, fracturate intre tot soiul de grupuri etnice, incercand sa isi gaseasca cumva o definitie, renuntand repede. Un depozit vast al imigratiei in America. Privit dinspre Queens, Manhattanul pare a fi o legenda. De fapt Manhattanul pare o legenda imediat ce iesi din el. Ca esti in Bucuresti sau ca esti in Queens, Manhattanul pare la fel de extraordinar, la fel de incredibil, la fel de intimidant.

Am fost de mai multe ori in Queens. Prima data la o fabrica de acolo, sa vad pe cineva. Fabrica nu mai este, s-au mutat prin Texas ori Florida, nu stiu exact. Harmony era un restaurant romanesc mare, a fost vandut, acum este indian.

Am fost odata in Ridgewood, in cautare de locuri romanesti (un prieten din Bucuresti imi spusese ca Ridgewood ar fi fost cartierul in care sa gasesc romani). Am luat metroul de undeva din Manhattan. Cum am intrat in vagon am vazut doi baieti care vorbeau intre ei romaneste. Veneau dela un cinematograf. M-am gandit sa intru in vorba cu ei, dar eram prea timid, asa ca m-am hotarat sa mai astept putin, si asa am tinut-o, tacand. Ma uitam la ceilalti pasageri, va fi fost vreunul din ei roman? Era una din primele mele vizite in America, nu prea stiam mare lucru, eram emotionat si desigur un pic speriat.

O femeie a intrat in vagon si a inceput deodata sa ne predice Evanghelia, cu o voce tunatoare. Cativa s-au apucat sa faca haz de ea, adaungand la fiecare fraza de-a ei un That's right! Ea continua, fara sa para perturbata. Un tip ii trantea cand si cand un Hallelujah. Avea o fata de pokerist, facea bine inteles bascalie, cu un umor sec. Ma intrebam daca nu era roman. Probabil ca nu totusi, si la urma urmelor ce importanta avea?

Am coborat din metro in Ridgewood si am inceput sa caut ceva romanesc, o biserica, sau un magazin, sau un restaurant, sau oameni pe strada care sa vorbeasca romaneste. Nimic de genul asta. Am intrebat mai multi oameni. Nimeni nu stia. Mi-am dat seama ca romanii traiau acolo amestecati printre alte mici comunitati etnice, foarte diferite unele de altele. Pana la urma o negresa stia ceva despre locuri romanesti pe acolo si mi-a dat niste directii. Bine inteles, cu lipsa mea de practica in engleza imi era dificil sa inteleg dela ea numele strazii, am reusit numai dupa mai multe incercari: Seneca Street. Pana la urma am gasit un local mic romanesc in care cativa barbati taifasuiau intre ei cu niste vin pe masa. I-am salutat, probabil cu prea mult entuziasm, asa ca m-au privit cu acelasi umor sec al tipului din metro. Unul din ei m-a poftit sa stau cu ei la masa. Eram obosit, asa ca am baut doar o cafea: ei bine era o cafea turceasca extraordinara, cu un gust binecuvantat.

Ultima data cand am fost in Queens am vizitat un prieten bun de-al meu, fost coleg cu mine pe vremuri in Bucuresti, Laurentiu, care se intorcea in Romania. Ne-am desfatat cu niste cafele si prajituri la o cafenea greceasca, serviti de o ospatarita brazilianca si ne-am dus dupa dupa aceea la Casa Romana, unde am petrecut regeste: Gigi Marga a dat acolo un recital cu melodii care imi picurau lacrimi de dor in suflet. Dor de prietenii ramasi in Bucuresti, dor dupa locuri din Bucuresti, dor dupa toti anii traiti acolo. M-am dus dupa recital sa ii multumesc, si mi-am amintit cand am vazut-o la Bucuresti cantand Dance again: titlul de fapt era Twist again, insa twistul era oficial interzis pe vremea aceea in Romania.

Eh, si n-a fost numai Gigi Marga la Casa Romana: au mai fost si doua dansatoare din buric (ce-i drept, nu erau romance, dar nimeni nu este perfect).

Queens si Manhattan, Queens si Bucuresti, drumuri prin spatii indepartate unele de altele, descoperiri noi, prieteni noi, dor de prietenii de demult, drumuri prin vreme, surprins de prezent, inchipuindu-mi viitorul, vrajit de amintiri. Mihaita, colegul meu de clasa din scoala primara, el a fost cel care mi-a vorbit primul despre romanii din Queens. E si el prin Montreal acum.

Sunt acum in Amtrak, venind dinspre Boston, gandindu-ma la toate acestea si incercand sa fac un video. Se insereaza. Vazut dinspre Queens, Manhattanul apare cetos, amurgul cetos al unora din picturile lui Childe Hassam.





(New York, New York)