Intalniri neasteptate cu romani - Ion Vasilescu

Am vazut acum cateva zile un film cum nu am mai vazut pana acum. Al mexicanului Guillermo del Toro, Labirintul lui Pan (El Laberinto Del Fauno). Este un film de o magie coplesitoare, il asez pe my short-list of movies, printre primele zece sau douazeci de filme pe care le-am vazut vreodata.
Inchipuiti-va doua universuri in paralel - universul feroce al Spaniei din primii ani de dupa razboiul civil, cu combatanti deveniti criminali - si universul visurilor unei fetite care crede in zane, in fauni, care crede ca libelulele sunt spiridusi, iar copacii sunt oameni intelepti.
Inchipuiti-va toate astea cu imaginatia luxurianta a unui mexican, cum este Guillermo del Torro. Filmul mi-a readus in memorie operele lui Remedios Varo, pictorita nascuta in Spania care si-a trait o mare parte a vietii in Mexic.
Aceeasi imaginatie stranie, imaginatie de alchimist, infricosatoare si fascinanta - insa in filmul lui Guillermo del Toro dimensiunile imaginarului merg si mai departe - si in universul fetitei, si in universul maturilor. Inocenta fetitei face ca imaginatia ei sa nu aiba limite, atrocitatea adultilor merge si ea pana acolo unde refuzam sa mai acceptam realul. Barocul inocentei si barocul atrocitatii. Cele doua universuri evolueaza in paralel, dar in perfect dezacord - doua suvoaie puternice de apa care curg in contrasens. Si raman in dezacord, chiar daca in mod subtil isi trimit semnale unul celuilalt. Universul inocent al fetitei este din ce in ce mai mult tulburat de monstri care isi au corespondenta in universul maturilor. In timp ce in universul maturilor se petrec din cand in cand lucruri neobisnuite, provocate de imaginatia fetitei. Si incepi sa te intrebi care este universul real. Acesta este filmul lui Guillermo del Toro.
Am ramas in sala dupa ultima secventa de film, coplesit - pe ecran se derula acum post-genericul. Intelegeam ca vazusem unul din cele mai importante filme ale pasiunii mele de cinefil. Scara mea de valori cinematografice fusese tulburata in seara aceea, capodoperele se cuveneau asezate de acum dupa alte criterii.
Iar post-genericul defila mai departe.
Si deodata pe post-generic a aparut un nume care m-a facut sa ma intorc imediat cu multi ani in urma.
---------------------------------
Gara de Nord - fiecare tren este anuntat cu un semnal sonor care reia o melodie ramasa proaspata peste timp. Imi amintesc de tineretea mea, cand era cantata de catre o fata fermecatoare ... Glasul rotilor de tren, glasul Margaretei Paslaru, melodia care fusese compusa candva de mult de tot de catre Ion Vasilescu.
O alta melodie a lui Ion Vasilescu, Spune-mi unde cand si cum, reluata si ea peste ani, vocea Pompiliei Stoian ... anii tineretii mele, cu vedetele care isi incepeau atunci cariera muzicala.
Ion Vasilescu - auzeam la radio melodii compuse de el, numele era rostit intotdeauna cu un soi de veneratie. Muzica usoara, muzica de opereta, muzica simfonica, muzica de film. Coplesea.
Aveam sa dau peste ani de informatii despre filmele la care compusese muzica.
Erau doua filme romano-italiene, produse in timpul razboiului. Subiectul lor nu imi este cunoscut, dar titlurile sunt sugestive.
Odesa in flacari era facut in 1942, in regia lui Carmine Gallone. Nicolae Kiritescu era unul dintre scenaristi. Juca in el marea soprana Maria Cebotari, jucau Silvia Dumitrescu si George Timica. Silvia Dumitrescu-Timica avea sa fie pe scena pana la 90 de ani.
Escadrila alba, cel de-al doilea film, facut in 1944, era regizat de catre Ion Sava, jucau in el Lucia Sturza Bulandra si Marcel Anghelescu.
Lucia Sturza-Bulandra era la al doilea film - primul fusese in 1911, Amor fatal, regizat de unul din pionierii cinematografiei romanesti, Grigore Brezeanu. Lucia Sturza ii avea ca parteneri pe sotul ei, Tony Bulandra, pe Neamtu-Ottonel (pe care l-am apucat si eu, l-am vazut la National intr-un spectacol cu Macbeth), pe Aurel Barbelian. Juca si regizorul, Grigore Brezeanu (care era si el la primul sau film - avea sa moara in 1919, la numai 27 de ani - a regizat sase filme si a fost producatorul unuia din cele mai cunoscute filme romanesti ale inceputului, Razboiul Independentei).
Vorbind de pionieri ai filmului romanesc, am avut sansa sa il cunosc pe Tudor Posmantir, locuia in acelasi bloc in care locuiam si eu, pe strada care atunci se numea Nikos Beloianis. Se numise Atena, dupa 1989 avea sa devina strada Take Ionescu. Strada se numea Beloianis, dar pana prin 1960 bustul lui Take Ionescu era acolo, asezat la intersectia strazii cu bulevardul Magheru, in dreptul blocului Casata, unul din blocurile bucurestene cazute la cutremurul din 1977.
Eram copil, iar Tudor Posmantir era trecut de saptezeci de ani, imi amintesc de stampele japoneze care ii umpleau apartamentul, fusese in tinerete in Japonia, despre care avea sa isi aminteasca in primul lui film, Peste mari si tari, facut in 1921. Pacat ca nu am cum sa vad un alt film al lui, Viata unui oras, a fost operatorul filmului, regizor era Jean Mihail, pentru ca as fi vrut sa il compar cu alte trei filme, cu Mannahatta lui Paul Strand si Charles Sheeler, cu Berlin: Die Sinfonie der Großstadt al lui Walter Ruttmann si cu Omul cu camera al lui Dziga Vertov. Bucurestiul, New Yorkul, Berlinul, Moscova.
Sa ma intorc insa la Escadrila alba, filmul facut in 1944 - pentru Lucia Sturza-Bulandra avea sa fie al doilea si ultimul film - isi va continua marea cariera artistica pe scena - Marcel Anghelescu avea sa mai joace in multe filme - cel mai mult m-a impresionat in Darclée, unde interpreta un rol secondar, pe compozitorul Leoncavallo, punea in rol atata caldura, atata omenie, mi-a ramas peste ani imaginea lui.
Asadar doua filme a caror muzica era compusa de Ion Vasilescu. Mai exista insa un film si mai vechi, din 1938, produs la Hollywood, Starlight Over Texas, cunoscut in Europa sub titlul Moonlight Over Texas. Un western, cu actiunea pe undeva prin Texas, ca mai toate westernurile. Ion Vasilescu a realizat banda sonora a filmului. Iar una din melodiile din film este compusa de el.
A Garden in Granada, am reusit sa gasesc pe web o imagine a portativului purtand notele melodiei, si imaginea copertei discului: melodia compusa de Ion Vasilescu pentru filmul Starlight Over Texas. Versurile aveau trei coautori: Sam M. Lewis, Abel Baer si Ion Vasilescu. Melodia era cantata in film de actorul principal, Tex Ritter, un singing-cowboy al anilor 30-40, star in westernuri de categorie B, cum este prezentat pe imdb.



Versurile melodiei au si o versiune spaniola, realizata de Manuel del Rio, En Los Jardines De Granada. In versiunea spaniola melodia avea sa fie cantata de catre Rafael Medina.
Es una canción fabulosa, aveam sa gasesc pe web! Si scris cu majuscule, LA CANCION ESTA SUPER PADRISIMA..
Aveam sa aflu a doua zi ca exclamatia aceasta, super padrisima, este un slang mexican - daca ar fi sa gasesc un echivalent in slangul romanesc, ar fi poate Cantecul este rupere ... sau poate Cantecul este super marfa ... stiu si eu?
Unul din teatrele bucurestene, Teatrul Regional Bucuresti, a capatat numele compozitorului, Teatrul Ion Vasilescu. Am citit ca teatrul acesta nu mai este. Isi avea sala pe strada Eremia Grigorescu, foarte aproape de statuia lui Alexandru Lahovary. Am vazut odata un spectacol acolo, il cunosteam pe actorul Stelian Cremenciuc, era prieten cu Fag Negrescu, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut de-a lungul anilor.
Si anii au trecut, au venit alte si alte generatii, si in teatru, si in cinematografie, si in muzica usoara, alte generatii cu alte gusturi, cu alte stiluri, cu alte personalitati.
-----------------------------------------
Eram acum in sala cinematografului din Ballston, de langa Washington, la sfarsitul Labirintului lui Pan. Post-genericul se derula, iar eu incercam sa inteleg ce se intamplase.
Vazusem un film care facea prapad in lumea filmelor pe care le stiam, era de fapt un nou limbaj filmic, o noua arhitectura cinematografica - doua universuri paralele in contrasens, ignorandu-se unul pe celalalt si comunicand subtil intre ele, disputandu-si fiecare dreptul de a fi considerat universul real - lumea de basm a unei fetite si lumea feroce a adultilor. Amandoua universurile luptau sa se dovedeasca reale, amandoua pareau la fel de imaginare.

Amintirea operelor pictoritei Remedios Varo imi tot revenea, poate mai mult ca sa imi dea un punct de sprijin in acceptarea lumii pe care o vazusem pe ecran.

Iar post-genericul defila mai departe.

Si deodata am vazut numele lui Ion Vasilescu: melodia En Los Jardines De Granada, interpretata de Rafael Medina. Una canción fabulosa, super padrisima!

Obama nu a mancat salam cu soia

Ce ne facem cu Barry Obama? Omul ne asigura ca e baiat de baieti, si ca are scoala vietii facuta la Jakarta, unde a copilarit. Si o spune de parca Jakarta ar fi un soi de Ferentari al lumii globalizate! Zice-se ca ar vorbi chiar si limba indoneziana, ceea ce e destul de greu de verificat de noi, care nu stim chiar toate graiurile Pamantului.

Unii s-au speriat cand au aflat ca atunci cand avea sase ani Obama a fost dat in clasa intaia la o scoala musulmana, dar acum cateva zile Obama era prin Alabama si se lauda ca prin clasa intaia primara scotea limba la orele de religie, unde i se vorbea despre Coran - fapt pentru care a fost tras de urechi. Nu stim daca s-a apucat de fumat chiar atunci, dar a fost oricum un fumator patimas pana de curand, cand sotia l-a convins sa se lase.

Degeaba, nu putem fi convinsi: Obama nu ne poate demonstra ca a mancat si el salam cu soia!

Lasand gluma la o parte, merita citit un post din blogul lui Nicholas D. Christof, unul din editorialistii ziarului New York Times - este consemnata o discutie pe care ziaristul a avut-o cu senatorul Obama si in care pretendentul la candidatura democrata la presedintia SUA explica o serie de lucruri: si de ce este in favoarea retragerii trupelor americane din Irak, si cum crede ca ar trebui abordata situatia din Iran, si multe altele.

Trebuie sa ne temem ca Barack Obama a facut clasa intaia primara la o scoala musulmana? Hai sa fim seriosi. Putem sa fim siguri ca Obama nu este un fundamentalist islamic. Putem sa fim siguri si de altceva: tocmai faptul ca si-a inceput scoala intr-un mediu musulman il face pe Obama sa judece mai relaxat o serie de probleme sensibile si sa fie liber de o gramada de stereotipuri.

Ceea ce bine inteles ca nu inseamna ca Barack Obama este neaparat cel mai bun dintre toti pretendentii - cursa electorala este lunga de tot si in timp se vor intampla multe.

Nici Clinton, nici Obama

Atunci cine?

Editorialul este semnat de catre David Brooks, care este apropiat de pozitiile republicane.

Intrebarea lui se refera insa la cine va fi pana la urma candidatul democratilor. Si el scoate la iveala un nou nume: Bill Richardson, guvernator al statului New Mexico (dupa ce a fost ambasador la ONU, trimis special in Coreea de Nord, in Cuba si in Sudan, ministru al Energiei, toate astea in timpul Administratiei Clinton - iar peste tot a fost omul care sfinteste locul).

Hillary ar fi prima femeie devenita presedinta. Obama ar fi primul negru devenit presedinte. Se pare ca ne mai lipsea ceva - golul este acum acoperit de Bill Richardson, care ar fi primul hispanic devenit presedinte'.

Bun, Obama nu e chiar negru, negrii il suspecteaza ca ar fi chiar alb, oricum, nu este un negru care sa fi mancat salam cu soia.

Si despre Hillary se spune ca este foarte barbatoasa, ma rog, nu insist.

Ei bine, si in cazul lui Richardson, numai mama e hispanica. Omul stie la fel de bine si engleza, si spaniola.

Nu e de mirare ca republicanul David Brooks il admira pe Richardson. Pentru ca Brooks este mai curand libertarian, este in cercul celor dela CATO Institute - este deci un conservator preocupat de probleme economice - este impotriva impozitelor mari, este impotricva unui control prea strans al guvernului federal, intelege fenomenele globalizarii si asa ma departe. Este deci departe de social-conservatorii gen dr. Dobbson, care sunt preocupati in primul rand de aspectele mroale si religioase.

In Romania, o gandire ca aceea prizata de CATO Institute s-ar numi liberala. In America, ea se numeste conservatoare. Termenul de liberal este rezervat mai degraba stangii.

Bun, deci Brooks este un republican - libertarian - asa ca este firesc ca de la democrati sa ii placa exponentul centrului - care are de fapt cam aceleasi orientari ca si CATO. Pacat ca nu aveti la indemana cartile lui Andrei Cherny si Keneth Baer, ca sa le comparati de exemplu cu cartile lui Andrew Sullivan - cred insa ca va puteti face o idee si in lipsa acestora, daca urmariti cateva site-uri web:

- site-ul revistei Democracy -A Journal for Ideas, editata de Cherny si Baer - exprima punctul de vedere al centrului democratic (ei se autodenumesc progressives) -sunt destul de suspecti in ochii stangii democrate - Clinton este considerat a fi exprimat ideile lor in politica sa economica - vezi reforma welfare-ului facuta de el si bugetul echilibrat din 1996

- site-ul lui CATO Institute - considerat fi zona in care se intalnesc republicanii si libertarienii - in Romania l-am denumi ultraliberal - aici in America, asa cum spusei, ultraliberal ar fi sinonim cu trotzkist

- blogul lui Andrew Sullivan - este libertarianul tipic, admirator neconditionat al filosofiei politice a lui Margie Thacher si Ronny Reagan - vreau sa ajung sa ii comentez cartea lui, The conservative soul - How we lostit - How to get it back - imi este teama sa nu sochez, tipul avand pozitii foarte neortodoxe intr-o serie de chestiuni de morala - pot sa va spun doar ca argumentele lui in favoarea avorturilor, in favoarea homosexualilor, in favoarea stem cell research, mi s-au parut cele mai inteligente argumente pe care le-am citit - nu sunt argumentele unui Cameron sau ale unui Simcha - sunt argumentele unui conservator hranit cu lecturi serioase din Montaigne, Lessing, Nietzsche - insa maestrul lui este fara indoiala Montaigne).

Sa ma intorc insa la editorialul lui Brooks, publicat azi in New York Times. Il copiez aici integral, pentru ca sectiunea in care apare nu e disponibila decat abonatilor:

March 4, 2007

Op-Ed Columnist

Neither Clinton, Nor Obama

By DAVID BROOKS

So there I was, sitting in my office, quietly contemplating suicide. I was watching a cattle call of Democratic presidential candidates on C-Span. In their five-minute speeches, they were laying it on thick with poll-tested, consultant-driven clichés of the Our Children Are Our Future variety. The thought of having to spend the next two years listening to this drivel set me wondering if it was literally possible to be bored to death.

Then Bill Richardson walked onstage. He was dressed differently — in slacks and a sports jacket. He told jokes that didn't seem repeated for the 5,000th time. He seemed recognizably human, unlike some ofhis overpolished peers. He gave the best presentation, by far.

Then a heretical question entered my head: What if Richardson does this well at forums for the next 10 months? Is it possible to imagine him as a leading candidate for the nomination?

When you think that way, it becomes absurdly easy to picture him rising toward the top. He is, after all, the most experienced person running for president. He served in Congress for 14 years. He was the energy secretary (energy's kind of vital).

He's a successful two-term governor who was re-elected with 69 percent of the vote in New Mexico, a red state. Moreover, he's a governor with foreign policy experience. He was U.N. ambassador. He worked in the State Department. He's made a second career of negotiating on special assignments with dictators like Saddam, Castro and Kim Jong Il. He negotiated a truce in Sudan.

Most of all, he's not a senator. Since 1961, 40 senators have run forpresident and their record is 0-40. A senator may win this year, but you'd be foolish to assume it.

When it comes to policy positions, he's perfectly positioned — not by accident — to carry liberals and independents. As governor, he's covered the normal Democratic bases: he raised teacher pay, he expanded children's health insurance, he began programs to stall global warming, he built a light rail line.

But he also cut New Mexico's top income tax rate from 8.2 percent to 4.9 percent. He handed out tax credits to stimulate economic growth. (He's the only Democrat completely invulnerable on the tax cut issue.) He supports free trade, with reservations. And he not only balanced the budget — he also ran a surplus.

On cultural issues, Richardson has the distinct advantage of not setting off any culture war vibes. He was in college in the late1960s, but he was listening to the Beach Boys, not Janis Joplin. He was playing baseball in the Cape Cod League, not going to Woodstock. He idolized Humphrey, not McCarthy.

Richardson is actually something of a throwback pol — a Daley or La Guardia who doesn't treat politics as a moral crusade. That might appeal this year.On the nuts and bolts of the campaign, he has some advantages as well. He won't have the $150 million war chests that Clinton and Obama will have. On the other hand, he won't have the gigantic apparatuses that fund-raising on that scale requires. While those campaigns may be bloated, overmanaged and remote, Richardson has the potential to be small and nimble.

Furthermore, he could generate waves of free media the way JohnMcCain did in 2000. He's a reporters' favorite — candid, accessible and fun to be around. "I'm a real person, not canned. I don't have a whole bunch of advisers. I'm a little overweight, though I'm trying to dress better," he told me last week. So far, rumors of personal peccadilloes are unfounded. Finally, there is the matter of his personal style. This is his biggest drawback. He's baggy-faced, sloppy (we like our leaders well groomed), shamelessly ambitious and inelegant. On the other hand, once a century or so the Democratic Party actually nominates somebody the average person would like to have a beer with. Bill Richardson is that kind of guy.He is garrulous, amusing, touchy-feely (to a fault), a little rough-edged and comfortably mass-market. He's Budweiser, not microbrew. It doesn't hurt that he's Hispanic and Western. In short, when you try to think forward to next winter, you see that this campaign will at some point leave the "American Idol"/"Celebrity Deathmatch" phase. The Clinton-Obama psychodrama may cease to fascinate while the sheer intensity of coverage will create a topsy-turvy series of revolutions.

I wouldn't bet a paycheck on Richardson. But I wouldn't count him out. At the moment, he's the candidate most likely to rise.